Lucia Roșca este designer vestimentar și fondatoarea brandului care îi poartă numele, un brand deja recunoscut în peisajul modei românești. Ea a ales drumul antreprenoriatului ca o formă firească. Din 2016, când a lansat oficial brandul, Lucia și-a transformat atelierul într-un spațiu în care fiecare colecție a devenit o reflecție sinceră a trăirilor ei sau a realităților din jur.
Am povestit cu Lucia despre parcursul ei profesional și emoțional, despre provocările de a fi designer, antreprenor și mamă în același timp. Ea ne-a purtat prin procesele sale creative, de la prima inspirație – o emoție, o culoare, o piesă vestimentară simbol – până la construirea unei colecții complete.
Un articol scris de invitata noastră de astăzi, Cristiana Pantici, jurnalist cultural, fondatoarea Zenobisme.ro, feministă și autoarea cărții „Zenobistele. 27 de feluri în care să ai succes, regăsindu-ți feminitatea”.
Fiecare haină este o poveste pe care o poți purta, iar munca ei îmbină cu delicatețe estetica, funcționalitatea și introspecția. Colecția sa recentă, „BABYLON NOIR”, ilustrează perfect această alchimie.
Când și de ce ai ales calea antreprenoriatului?
Mai degrabă simt că am găsit o vocaţie, pe care am căutat-o cu multă râvnă în adolescenţă, când nu reuşeam să-mi găsesc locul în lume, iar antreprenoriatul s-a arătat a fi cea mai bună formulă prin care să o pot împărtăşi şi cu ceilalţi. Deşi este ceva care s-a conturat de-a lungul multor ani, mereu în paralel cu alte ocupaţii, fie studii ori lucru, abia în 2016, la 29 de ani, m-am simţit pregătită să dau o şansă reală designului şi să mă ocup doar de asta. Atunci mi-am făcut firma şi am lansat oficial brandul de haine care astăzi îmi poartă numele, Lucia Roşca.
Colecţiile vin mereu ca o nevoie profundă de a înţelege şi reda un moment în care mă aflu în viața mea personală ori cum mă raportez la ce se întâmplă în lume, şi emoţiile pe care aceste lucruri le stârnesc înăuntru. Aş putea spune că am nevoie de ele pentru a merge mai departe.
Unele colecţii s-au conturat în jurul înmormântării bunicii mele materne şi a tradiţiilor din regiunea din care provin, altele au adresat melancolia pentru momentele împărtăşite cu persoane care nu mai sunt lângă mine. Au fost şi colecţii de rochii de mireasă, care funcţionează şi în afara evenimentului cu pricina, şi colecţii care au încercat să cuprindă dualitatea maternităţii, deopotrivă frumoasă, luminoasă şi veselă, dar şi haotică, inegală şi chiar sfâşietoare.
Cele mai recente însă, din ce în ce mai mult, caută să aducă la lumină umorul şi lejeritatea care vin odată cu înaintarea în vârstă.
Ulterior, emoţiile de la care pornesc se împletesc într-un mod firesc cu elemente mai bine definite, un buchet de flori, un cântec sau un tablou, o culoare sau un mesaj care surprinde ce simt, un material sau o textură care mă inspiră.
De regulă, gândesc o primă haină care să conţină spiritul colecţiei, iar apoi construiesc în jurul ei, întocmai ca o familie care să o completeze. Colecţia pe care am lansat-o de curând, spre exemplu, a plecat mai întâi de la un material, unul singur, din care am creat toate piesele, iar forma pe care a luat-o a fost puternic influenţată de timpurile pe care le trăim.
Care este piesa creată de tine pe care ai purta-o oricând?
Rochia kimono din lână gri este probabil cea mai iubită şi mai populară haină pe care am creat-o vreodată. Este prima piesă pe care am conceput-o pentru colecţia care a urmat după ce s-a stins mama, când am simţit, pentru prima dată, că ce fac eu este modă, nu croitorie, nu arte și meșteșuguri. Este rochia mamei mele, cu care aş fi îmbrăcat-o în tinereţe şi la bătrâneţe, o rochie fără vârstă de fapt, cu multă clasă, la fel de moale şi plăcută pe piele ca îmbrăţişările mamei, care era fără doar şi poate cea mai tandră persoană pe care am cunoscut-o vreodată.
Rochia se numeşte „Lucy in the sky”, după, şi pentru mama, şi a ajuns de-a lungul anilor pe o copertă de revistă, în editoriale de modă, şi pe multe celebrităţi locale. Este o piesă pe care ar trebui să o aibă oricine în garderobă, care poate fi purtată aproape pe tot parcursul anului, aproape la orice fel de eveniment, chiar şi la piaţă (aş spune în special la piaţă, unde eu, una, sunt cea mai bucuroasă). Poate fi comandată în privat, în funcţie de disponibilitatea materialului.
Care este cea mai mare provocare pe care ai întâmpinat-o până acum în afaceri?
Este totul atât de mic şi personal încât mi-e greu să mă gândesc la ce fac ca la o afacere. Deşi îmi dau seama că din exterior pare că are această structură, de mică întreprindere cu mulţi angajaţi, în spatele brandului este o singură persoană, eu, care acoperă toate palierele de care e nevoie pentru ca această poveste să funcţioneze, de la creaţie, cusut, achiziţii de materiale, probe cu clientele, la comunicare, campanii foto, colaborări şi evenimente.
Probabil aceasta este cea mai mare provocare, dacă şi cum să scot brandul din această zonă, mai intimă şi confortabilă, şi să-l mut înspre ceva mai previzibil şi detaşat emoţional, adică să scalez.
Este un lucru însă cu care am nevoie să am răbdare pentru că îmi doresc să crească într-un mod natural şi chibzuit, aşa cum s-a întâmplat de la bun început, cu grijă pentru toate părţile care iau parte la proces. Îmi place nespus de mult să lucrez îndeaproape cu clientele mele şi nu cred că sunt încă pregătită să renunţ la asta, şi să trec la serii ori la o echipă care să preia din sarcini.
Momentul în care o femeie îmbracă o rochie de-a mea şi se vede la fel de frumoasă şi specială precum o văd eu îmi aduce o bucurie imensă. Asta e o încurajare să păstrez această formulă, dar în acelaşi timp, un soi de dependenţă care simt că nu îmi permite să merg mai departe, înspre altă formă de a lucra şi de a mă organiza. Am speranţa că timpul va aduce lumină acolo unde e nevoie.
Vorbește-mi, te rog, despre cea mai recentă colecție.
Colecția Primăvară/Vară 2025 s-a conturat ca o oglindă a vremurilor pe care le traversăm acum, vremuri care sunt pline de libertate și prosperitate, dar care sunt, în același timp, contaminate cu diviziune și haos. Într-un fel, mi-a amintit de perioada Republicii de la Weimar, o epocă efervescentă, încărcată cu bogăție culturală și expresie artistică, şi de curentul artistic Bauhaus.
Aceasta se numeşte „BABYLON NOIR” şi caută să redea această vâltoare contemporană și nevoia de a o contrabalansa, mai mult ca oricând, cu eleganță, haz și inteligență. Spre deosebire de colecțiile anterioare, scăldate în dor şi nelinişte, aceasta este mai degrabă o îmbrățișare a absurdului cu scopul de a regăsi frumusețea și echilibrul în lume, o sărbătoare a umorului și a legăturilor dintre noi, lucruri care ne duc puţin mai departe şi de care avem mare nevoie pentru a parcurge aceste timpuri complicate.
Întreaga colecție este construită în jurul unui material, un bumbac gros, cu dungi alb-negru impunătoare, regândite în moduri neașteptate. Unele piese sparg ritmul dungilor, transformându-le în pătrate, în timp ce altele le reduc la simple secvenţe negre, negative. În ultima vreme, am fost fascinată de alăturarea dintre alb și negru.
Simt că reflectă lumea din jurul nostru, o lume în care lucrurile par extraordinar de încărcate emoţional, în care nu există cale de mijloc, ci doar totul sau nimic, luptă, fugă sau înlemnire.
Manipulând cu grijă ţesătura, am încercat să explorez nenumăratele posibilități de design care pot lua naștere dintr-un singur material, iar rezultatul este o colecție cinematică, cu multă profunzime, care arată că cel mai adesea te poţi reinventa chiar şi prin cea mai subtilă schimbare de perspectivă. Siluetele sunt clasice, temperate, dar jucăuşe şi curajoase, fără compromisuri, și spun tocmai această poveste despre dansul dintre lumină și întuneric, despre urcușurile și coborâșurile vieții noastre de zi cu zi.
Legat de percepţia publicului, această colecţie a pornit în sens invers, tocmai de la public. O bună parte din ea s-a născut din colaborarea apropiată cu clientele mele, care şi-au dorit haine purtabile, care să se integreze firesc în viaţa de zi cu zi, dar care să păstreze un aer aparte, personal şi intenţional. Primind un răspuns foarte bun, însemnând cereri pentru mai multe ţinute, am hotărât că există acolo o colecţie care îşi doreşte să ia o formă mai bine conturată, iar o poveste, spusă. Din această pricină îmi este deosebit de dragă. Mai departe, sper să atingă o coardă sensibilă şi în cei din afara publicului meu obişnuit.
Cum echilibrezi cariera cu viața de familie?
Aş glumi că abia acum am ajuns la provocarea cea mai mare de fapt, cea personală. Mai întâi, aş vrea să fac o clarificare. Îmi displace construcția „mamă singură” pentru că simt că este cumplit de prost înțeleasă. Nu sunt mamă singură, cel puţin, nu aşa cum e în general înţeles. Sunt în schimb singura mamă pe care o are fiul meu. Dacă e ceva care mă face să mă simt singură însă, acel lucru nu e faptul că nu sunt într-o relație, ci lipsa comunității și a unui sprijin adecvat, pe toate planurile, inclusiv din partea autorităţilor. Iar în această ipostază se regăsesc multe mame, poate cele mai multe, fie în relaţii sau nu.
Contextul meu este uşor delicat deoarece părinţii mei nu mai trăiesc, familia ori prietenii care ar fi putut să-mi fie aproape trăiesc în alte oraşe ori ţări, iar având o meserie independentă şi imprevizibilă, ajutorul exterior nu este o opţiune pentru noi.
Astfel că încerc să iau fiecare zi aşa cum vine, cu încercările ei, cu speranţa că toate îşi au rostul lor şi că în final se aşază cum este mai bine pentru noi, aşa cum se întâmplă mereu, iar că cei din jur vor înţelege şi vor respecta că modul meu, şi implicit al brandului, de a funcţiona este construit în jurul fiului meu. În rest, sunt foarte organizată şi disciplinată, cu un calendar bine structurat, care îmi permite în acelaşi timp să fiu flexibilă atunci când este nevoie.
Cel mai dificil moment pe care l-am întâmpinat a fost când am ieşit din concediul de maternitate. Deşi se suprapunea peste multe situaţii dificile, pe plan personal, cât şi global (separare, mutarea noastră şi a atelierului într-o nouă casă, pandemie, război la graniţă, început de criză economică, lipsa sprijinului cu fiul meu care era foarte mic), eram atât de bucuroasă să mă întorc în atelier şi să lucrez încât am acceptat toate proiectele care au venit înspre mine.
Atelierul a fost mereu acel loc unde mă vindecam şi mă puneam cap la cap, unde puteam să iau toată durerea din viaţa mea personală, să o înţeleg şi să-i dau un alt chip, unul frumos şi duios, sub forma hainelor. Aveam nevoie de el ca de aer atunci.
Toate implicaţiile, fizice, emoţionale şi administrative, au condus însă la un episod de burnout copleşitor, la finalul căruia nu mi-am mai dorit să intru în atelier. A fost şi pentru prima dată când am fost taxată de cliente. Sunt un profesionist responsabil, meticulos, deschis şi disponibil, însă au fost două situaţii delicate care m-au luat pe nepregătite, iar oricât m-am străduit să le descâlcesc, nu a fost îndeajuns. Cercul meu de cliente este foarte important pentru mine, cu cele mai multe am parcurs o bucată bună de viaţă împreună, îmbrăcându-le pentru momentele cele mai speciale din viaţa lor, unele ajung să-mi fie prietene bune, altele să-mi ofere sfaturi privind business-ul, astfel că am simţit că am eşuat şi m-a rănit profund gândul că am dezamăgit. Pe de altă parte, a durut şi lipsa înţelegerii situaţiei în care mă aflam, de către ceilalţi, dar mai ales de către mine însămi. Tot pentru prima dată m-am izbit de faptul că acum, ca mamă, vor fi situaţii care nu mai sunt în controlul meu şi nu am ce face decât să încerc să repar şi să merg mai departe.
Cred că asta este şi ce m-a ajutat să depăşesc acest moment, toate celelalte cliente, noi şi vechi, care au funcţionat ca o oglindă bună, au înţeles că lucram printre drumuri, urgenţe medicale şi multe nopţi nedormite, şi au rămas aproape. Se spune că nu suntem datori nimănui cu nimic, dar eu, una, o să-mi amintesc mereu cum preţ de câteva luni am primit înţelegere şi răbdare de la oameni complet străini într-o perioadă dificilă, când abia începusem să mă acomodez cu faptul că nu sunt doar mamă singură, ci şi părinte singur. Uneori nu ne întâlnim când suntem pe cele mai înalte culmi, dar cu siguranţă ne putem întâlni cu graţie şi compasiune.
Alături de mine a rămas o mână foarte restrânsă de prieteni şi familie care trecuseră la rândul lor prin ceva apropiat şi aveau resursele interioare să înţeleagă prin ce treceam. Apoi au fost mamele şi clientele care m-au sprijinit mai ales logistic, cu câte un drum, cu câteva ore de babysitting, cât să-mi pot pune şi casa, şi mintea în ordine. Deşi conceptul de comunitate nu e încă bine conturat în Bucureşti, în acelaşi timp cred că e una dintre particularităţile cele mai frumoase ale acestui oraş, modul în care oamenii pot veni laolaltă pentru alţii atunci când este nevoie, fără întrebări, fără alte aşteptări.
Timpul pentru mine mi-l fac cel mai adesea alături de fiul meu, când gătim, vizităm galerii ori ieşim în parc, iar el e suficient de mare acum cât să-mi permit să citesc şi să mă bucur de o cafea în tihnă. De curând, am început să mergem şi la film împreună.
Împrejurările simt că ne încurajează să învăţăm să ne descurcăm şi să ne mulţumim cu mai puţin, dar poate mai bun. În rest, încerc să găsesc sau să creez ferestre să mă văd cu cei apropiaţi, să merg la concerte ori expoziții de artă, mai ales că am nevoie de aceste lucruri și ca profesionist, să mă expun unor viziuni și emoții noi.
Cât de important este să înveți să ceri ajutor?
Cred că este crucial, mai ales când ești părinte și nici nu realizezi cât de mult ai nevoie să-ți pui tu mai întâi acea mască de oxigen pentru că cineva depinde literalmente de tine, să fii bine.
Dacă mama este bine, şi copilul este bine. Simt că există un stigmat puternic referitor la asta, l-am simțit și eu, o dată să te arăți într-o lumină vulnerabilă, apoi să poți primi răspunsul celorlalți, fie că primești ajutorul sau nu, cu sentimentele cu care vine acesta, contradictorii, însă la fel de puternice, de recunoștință, îndatorare, rușine sau ușurare.
La fel de important este să înveți cui și cum să ceri ajutor, de ce ai nevoie și dacă nu poți chiar tu să-ți oferi acel ajutor.
Ce sfat ai pentru mamele singure care se întâmplă să fie antreprenoare?
Să încerce să fie cât mai prezente în viața lor, așa cum este ea, pentru că nu va fi întotdeauna la fel, nici la fel de rea, nici la fel de bună.
Copiii vor fi însă mai mari, iar puterea lor de a parcurge greutăţile, și mai mare. Să înțeleagă că își aparțin și că sunt cele mai valoroase resurse pe care le au, iar asta va aduce negreşit în jurul lor oamenii de care au nevoie. Iar în final, că o pot lua de la capăt ori de câte ori au nevoie, atât timp cât își păstrează ori cultivă curiozitatea și deschiderea pentru lumea în care trăiesc, şi permit frumuseţii şi binelui din ea să le invadeze universul interior.
Ce planuri ai pentru această primăvară?
Momentan am început comunicarea noii colecţii, care probabil se va întinde pe toată durata lui aprilie, iar finalul lunii am speranţa că se va încununa cu câteva apariţii pe covorul roşu de la Premiile Gopo, aşa cum s-a întâmplat în ultimii ani. A devenit o tradiție la care țin și care mi-a adus în cale multe artiste și colaborări speciale.
În paralel, voi continua campaniile lunare dedicate abonaților la newsletter-ul Lucia Roșca, și care propun un obiect de modă gândit pentru şi prezentat de clientele mele apropiate. Mi-aș mai dori să încep să trasez planul următoarei colecții, măcar în spirit.
Pe plan personal îmi doresc să construiesc un grup de suport pentru mine şi fiul meu, și care sper să se extindă şi să îmbrățișeze şi alte mame care au nevoie de sprijin, ca o comunitate de care ducem mare lipsă.
