Când mă gândesc la fotografiile lui Alex Gâlmeanu, am trei portrete care mi-au rămas acolo, undeva, întipărite în minte. Unul este din seria Anastasia (fotografiile făcute anual Anastasiei Gheorghe, începând din 2003), chiar prima foto din serie. Un alt portret este cel al lui Chris Simion, în care regizoarea ține în mâini – în dreptul chipului – trei imagini disparate, care împreună îi formează chipul. Iar al treilea este portretul Oanei Pellea, în care actrița zâmbește, ținând ochii închiși.
Aceste imagini îmi conturează un micro-univers fotografic al lui Alex, care s-a îmbogățit, de-a lungul vremii, cu alte portrete memorabile.
Pentru a afla mai multe despre cum vede el însuși universul fotografic în care trăiește și creează, citește interviul de mai jos.
Curatorialist: În ce zi a vieții tale suntem azi? Și care este semnificația acestui demers al „ceasului” special din studioul tău?
Alex: Ceasul meu personal arată astăzi 15788 zile trăite. Mi-am dorit o formă de măsurare cu relevanță personală a timpului și am găsit instrumentul acesta. Cumva descrie și relația mai degrabă proastă pe care o am cu timpul, mai ales cu trecerea lui. Am destul de multe proiecte care sunt într-un fel sau altul despre timp și despre relevanța acestuia.
Crezi că oamenii se nasc fotografi sau devin? Altfel spus, se poate vorbi de un talent nativ în domeniul fotografiei?
Cred că oamenii se nasc cu anumite aplecări către creație. Probabil că există un “teren” fertil pe undeva, într-un loc în care creativitatea poate evolua și crește. Adică probabil că e nevoie de ambele ingrediente. Să te naști cu o căutare în direcția asta, apoi să ai energia, resursele și determinarea de a învăța.
Când erai copil, ce meserie spuneai că îți vei alege când vei fi mare? Ți-ai dorit să fii și altceva în afară de fotograf?
Planul meu a fost să fac imagine de film. Am mers cu tata la diverse filmări în copilăria mea – tata a fost timp de 35 de ani regizor de film documentar la Sahia Film – și cred că mi-a plăcut camera de filmat mai mult decât regia, poate și pentru simplul fapt că mi-au plăcut mereu lucrurile cu butoane.
Am făcut imagine de film în facultate, dar fotografia m-a atras mai mult, se pare. Acum, recunosc, sunt iar interesat și de componenta video.
Îți mai amintești care a fost prima fotografie pe care ai făcut-o atunci, în 1992? Ce reprezenta imaginea? Ne poți povesti cum a fost acea primă experiență?
Da, am expus un film cu panoramele pe care le puteam vedea de pe acoperișul casei în care locuiam atunci. A fost mai degrabă un test de developare, nu fotografiile au fost importante, ci faptul ca îmi doream să învăț sa developez. Developarea mea a fost greșită, iar din întregul film de 36 de cadre, am reușit să salvez doar patru fotograme. Compozițional, nu a fost nicio realizare, dar pentru mine a fost ca primul pas pe lună.
Este fotografia o reprezentare a lumii sau o interpretare a acesteia de către fotograf?
Cu siguranță, fotografia este mai degrabă o interpretare, indiferent cât de obiectiv își dorește să fie fotograful. Nu vorbesc despre retuș sau fotografie înscenată, pentru mine chiar și o fotografie realistă, cum ar fi cea de reportaj, reprezintă o interpretare.
Atâta timp cât fotograful decide când și ce să fotografieze, atâta timp cât încadratura lui “decupează” realitatea, nu se poate vorbi despre obiectivitate.
Există un principiu învățat în fotografie pe care îl poți aplica și în viața cotidiană?
Cred că sunt multe principii fotografice aplicabile în oricare altă artă sau în viață, în general. Principiul onestității e unul dintre ele, cu siguranță. Cred că fotografia modernă conține destul de multă filozofie, iar orice imagine, în ultima instanță, e o poveste despre viață.
Câte fotografii crezi că ai făcut până acum? Dacă ar fi să alegi doar una, pe care ai alege-o?
Fotografii în sensul de click-uri de aparat? Cu siguranță, am făcut câteva milioane. Fotografii bune, habar n-am. Uneori unele fotografi sunt bune azi și nu mai sunt la fel de bune mâine, sau fotografii vechi și neînsemnate capătă o relevanta deosebita astăzi.
Îmi este imposibil să aleg o singură fotografie si nici nu cred ca ar fi fair să o aleg eu. Pentru mine sunt mai degrabă importante momentele trăite în cariera mea fotografică și, chiar și aici, mi-ar fi complicat sa mă opresc la unul singur.
Fotografie pe film versus fotografia digitală? Ce am pierdut și ce am câștigat din această evoluție în domeniul tehnicii fotografice?
E, aș putea să îți răspund doar la întrebarea asta și ar ocupa întreg interviul. Sunt încă nostalgic în ceea ce privește filmul și nu pot fi chiar obiectiv. Totuși, cred că filmul responsabiliza fotograful. Faptul că exista un cost per cadru, faptul că imaginile trebuiau developate, faptul că feedback-ul nu se întâmpla instantaneu (uneori treceau și câteva zile până să vezi imaginile), îl determina pe fotograf să fie mult mai atent cu resursele și compoziția.
Totuși aparatura digitală are avantajele ei. Cred că niciodată planeta nu s-a aflat într-o formă mai creativă ca acum. Sunt produse milioane de imagini în fiecare secunda (lucru care în sine poate fi bun sau rău, deopotrivă).
Proiectul Muzeul de fotografie – care au fost motivele pentru care ai decis să inițiezi acest demers de recuperare a istoriei fotografiei românești?
Nu cred că am avut un motiv prea coerent. Știam foarte multe povești despre fotografie, aveam și o modestă colecție pe care am vrut să o arăt lumii. Totul a început cu un blog modest, apoi a continuat cu un brand.
A existat o anumita doză de apreciere din partea celor care mă urmăreau, care mi-a dat suficientă energie încât să îl continui si uite că așa au trecut anii. Astăzi, muzeuldefotografie.ro, chiar dacă nu a fost niciodată o inițiativă academică, e o sursă pentru multe lucrări de specialitate, lucru care mă bucură.
Ce face o fotografie sa fie „o fotografie bună”?
Cred că o fotografie bună e cea care își găsește un public să o admire. Mi se pare că măsura e publicul. Chiar dacă autorul nu datorează nimic nici unui public, chiar dacă fotograful alege în primul rând să se bucure pe sine și în fotografiile sale, “aplauzele” publicului reprezintă măsura necesară (imperfectă și ea, dar necesară).
Există o filozofie în artă care spune că obiectul de artă nu are caracteristici de genul “bun”, “frumos” sau altele similare. Calitățile acestea sunt oferite de către public, publicul se “deschide” de fapt în fața operei.
Fotografia de portret este specialitatea ta, cum decizi pentru fiecare subiect modul în care va fi fotografiat astfel încât să îi faci un portret cât mai sugestiv pentru cine este el (subiectul)?
Cred ca îmi place un anumit realism în fotografia de portret. Portretul e în sine un tip de fotografie înscenată, în sensul că oamenii vin la un studio, exista o lumină pusă, un cadru “dat”, dar chiar și așa, în contextul acesta, e minunat când reușești să identifici expresii “reale”, care să se întâmple pe bune în fața lentilei foto.
Evident, lucrul acesta e o intenție, asta nu înseamnă că îmi iese de fiecare dată, dar cred că dacă omul pe care îl fotografiez devine “credibil” în fața aparatului foto, maximizez șansele unui portret bun.
Folosești de multe ori în portrete un soi de frame in frame (utilizând oglinzi, lupa, ecranul tv, fotografii printate) – care este semnificația acestei tehnici pentru tine?
N-am un răspuns prea coerent la întrebarea asta. Îl simt ca un fel de filtru, ca un exercițiu de a privi lumea. Cert este că folosesc elementele astea de foarte multă vreme, de peste 20 de ani. La un moment dat cred că o să îmi fie clar răspunsul, dar nu acum.
Unul dintre ultimele tale proiecte este Secret Nipple, care este povestea acestuia? Și de ce acest nume?
Proiectul e mai degrabă o platformă de creație unde s-a adunat o gașcă creativă. Eu mă ocup de partea de imagine (foto & video), Iulia Sas (fost creative director FashionDays, printre multe altele) se ocupă de o zona de creație și producție, Mara Coman (redactor sef Harper’s Bazaar, cu o lungă carieră în presa glossy) se ocupă de componenta jurnalistică și editorială, Irina Hartia (stilist independent, cu o bogată activitate în zona de styling pentru reviste glossy) de partea de concepte de styling etc.
Echipa mea de la studio e și ea implicată, în plus, avem suportul celor de la Endorphin Lab. Evident, fiecare dintre noi avem motivele noastre pentru care ne-am adunat sub umbrela acestui proiect, dar pentru mine Secret Nipple reprezintă un discurs despre intimitate. Secret Nipple e lucrul pe care l-ai ascunde, dar el nu se lasă ascuns, exact ca în viață.
Conceptul reprezintă o forma de “nuditate”, într-un sens sinonim cu ideea de intimitate. E o forma de “nud” filozofic, în care, sper eu, oamenii se “dezbracă” de diverse măști sau filtre. Evident, Secret Nipple nu e doar un proiect de fotografie de portret, ci, cândva, în evoluția pe care o așteptăm, va fi o platforma de creație care sa ofere unor creatori șansa de a se afirma, ocupând în același timp și locul gol lăsat de dispariția revistelor glossy din ultima perioada. E un „pariu” aflat la început, vom vedea în ce direcție va evolua.
Tu ce ai frumos astăzi?
Mă am pe mine și un întreg univers care îmi e un foarte bun aliat. Am oameni creativi în jurul meu și simt că am un rost. Nici nu cred că e nevoie de mai mult.
Dacă ar fi să alegi un singur cuvânt pentru fotografie, acela ar fi…..
Onestitate. Îmi place ideea de onestitate în fotografie.
fotografii: by Alex Gâlmeanu
