Bogdan Stamatin a terminat Facultatea de Jurnalism din cadrul Universității București în 2003, dar a dus mai departe pasiunea pentru arte printr-un master de Production Design la The Royal Danish Academy of Fine Arts. În 2005 și-a început cariera ca foto-jurnalist în media românească și a continuat până în 2011, când a decis să plece din România. Astăzi ne povestește mai multe despre proiectul l’IMPORTANT pe care l-a început în urmă cu un deceniu și cum vrea să îl continue.
l’IMPORTANT este un serial documentar care spune povestea a 83 de oameni din țari ca România, Finlanda, Italia, Spania, Suedia, Irlanda, printre altele. Aceștia răspund o dată la 10 ani la întrebarea „Ce e important?” sau „Ce (mai) e important?” pentru ei. Prin intermediul documentarului vom putea vedea evoluția oamenilor, celor 81, deoarece doi nu mai sunt printre noi.
Pentru tine ce este important?
CURATORIALIST: Cum a fost trecerea de la jurnalism/fotojurnalism la regie, de ce, cum a venit, ce motivat schimbarea, un moment declanșator? De ce nu a mai fost îndeajuns?
BOGDAN STAMATIN: Jurnalismul la începutul anilor 2000 era un cântec de sirenă. Cred că în generația mea de studenți la jurnalism erau mulți artiști confuzi, în devenire, care la momentul acela, al admiterii, în 1999, nu găsiseră o altă ofertă universitară care să le ofere un minim sentiment de apartenență (art-school excluded) și s-au lăsat purtați de cântec. Desigur, în special era vorba de oameni cu vocații literare.
Astăzi, cunosc suficient de mulți scriitori, realizatori de film, muzicieni care au terminat jurnalism și care n-au fost niciodată-n breaslă. Pentru mine, în șase ani de muncă ca fotojurnalist am atins plafonul de interes pe care l-am avut pentru meserie.
Poate că dacă aș fi muncit într-o presă mai calibrată, cu o deschidere mai amplă către lumea largă, aș mai fi continuat. Însă orizontul era îngust și l-am atins repede și curajul pe care-l aveam la ora aceea avea nevoie de-o descătușare, așa că în 2011 am ieșit din câmpul muncii cu totul, și-am plecat din România.
Cu scopul precis de a face exact asta, de-a mă despărți de această țară și de-a vedea ce se întâmplă în afara ogrăzii. E impropriu spus că am făcut regie, am făcut puțin pe-a regizorul în câteva proiecte personale, la fel cum am făcut și puțină grafică, muzică, fotografie, literatură.
Ce a inspirat lansarea proiectului l’IMPORTANT în 2011 și ce ai simțit că te motivează să mergi înainte un deceniu mai târziu?
După ce plecarea din țară devenise o certitudine, preavizul era depus și lucrurile de prin casă vândute, am trăit ultimele luni înainte de avion într-o perpetuă luare de la revedere de la prieteni. Deși hotărâsem să-mi fac cuibul la doi pași, în insulele Canare, mi se părea că părăsesc planeta.
Așa că fără să înțeleg tare bine ce fac, mi-am luat la revedere înregistrând pe cameră oamenii din jurul meu, răspunzând la întrebarea ce e important.
Propriul meu moment era important, îl trăiam foarte de aproape, simțeam cum roțile ruginite ale poveștii propriei mele vieți încep să se miște imperceptibil și cred că am proiectat lucrul ăsta în jurul meu.
La ora aceea, formatul de “webseries” era aproape inexistent, iar Youtube era o menajerie plină de animale de companie. Așa că am filmat 17 oameni și-am plecat în lume, iar după primele episoade postate n-am mai avut de ales, I’mportant a devenit proiectul următorilor trei ani.
Astăzi, un deceniu mai târziu, mi se pare că abia reluarea lui (cu aceiași subiecți și aceeași întrebare) începe să-i aducă o greutate și-un sens care mă tulbură. Așadar, din nou, nu prea poți să dai înapoi de la așa ceva, e prea interesant.
Îmbătrânind cu zecea ani, participanții capătă acea mult trâmbițată tridimensionalitate și totul e mult mai plin de sens.
Ce te-a surprins să descoperi după trecerea acestor ani la proiect, la grupul de oameni, la tine?
Proiectul m-a surprins și pe mine cu noua sa viață. Când l-am încheiat, în 2014, după 83 de episoade, mi se părea că-și încheiase potențialul. Filmasem mai mult sau mai puțin “tot ce prinsesem” și-am avut noroc ca următorii ani să aducă o paletă universală de oameni, din Mexic până-n India. Era gata.
Câțiva ani mai târziu, când am revăzut întâmplător câteva episoade și am înțeles că “prima tură” ar putea fi doar expozițiunea unei povești spusă până la capătul vieții tuturor participanților, în bucle de câte zece ani, recunosc, mi s-a părut că am dat de aur.
La participanți m-a surprins să descopăr bucuria revenirii în proiect, a reîntâlnirii cu ei înșiși, a blândeții cu care se raportează la cuvintele versiunilor lor mai tinere. A fost interesant să văd tiparele comportamentale, cum matrița fiecăruia e în continuare prezentă, dar și excepțiile, acolo unde sunt.
De ce tocmai această întrebare, “ce este important”?
Ce-i foarte interesant la felul în care se raportează oamenii la întrebarea asta e multitudinea de feluri în care apucă taurul de coarne. Iar lucrul ăsta e influențat de factori subterani și invizibili (de la dinamica propriei tale familii până la condițiile socio-politice ale țării în ultima sută de ani).
Convențiile și conceptele livrate de societate la momentul în care ne dezvoltăm ca oameni au foarte multe de spus aici. Iar mai apoi momentul la care răspunzi, vârsta biologică, cea psihologică.
Pentru tine ce mai este important în 2022?
Pentru că sunt într-un moment de stabilitate a vieții mele, fără dificultăți previzibile pe termen scurt și cu suficient spațiu pentru reflecție (uitat în gol pe fereastră), am luxul să cred că nimic nu e cu adevărat important.
E o idee însă pentru care trebuie să lucrez zilnic (prin meditație, să zicem) și să încerc să disting lumea “for what it is”, o experiență unită și egală în orice direcție, la care, în cel mai bun caz, să sperăm că participăm conștient.
Ce te-a făcut să te întorci în țară în 2016, în Câmpulung Moldovenesc, ce îți place la acest loc?
M-am întors cu gândul că va fi project-based. Acumulasem puțină experiență în domeniul cinematografic și am fondat un festival de film, Câmpulung Film Fest, acasă, la Câmpulung Moldovenesc, loc fără cinemauri sau casă de cultură.
Așa că am început să vin punctual, câte 3 luni pe an. Festivalul a crescut și odată cu el perioada de care era nevoie să fiu la Câmpulung. Iar în 2020, când s-a oprit puțin planeta, eram la Câmpulung și a părut înțelept să mă opresc și eu o perioadă.
Și am luat job-ul de manager al Muzeului Arta Lemnului.
De ce nu București?
Să fac analogia cu iubita de care te-ai despărțit și de care ți-e dor, dar mai bine rămâne cum e? N-o fac, pentru că n-am fost niciodată îndrăgostit de București, și, deși evit să dau sentințe, în cazul lui cred că e evident că vorbim despre un oraș urât și agresiv.
Ce ai tu FRUMOS astăzi?
Astăzi am instalat o imprimantă pe laptopul doamnei economist a Muzeului și m-am simțit Super Man. Apoi, împreună cu colegii și alți prieteni am început proiectarea expoziției permanente a Muzeului nostru. Totul într-o clădire de patrimoniu proaspăt renovată, în mijlocul unui oraș din care în orice punct se vede un munte. Pe care e zăpadă. Avem baftă?
Ce urmează după acest proiect?
Capitolul doi al serialului I’mportant se va termina la mijlocul anului 2024. Al treilea va începe în 2031. Muzeul e proiectul meu cel mai important acum, m-aș bucura din suflet să aflați mai multe despre el, vă aștept la Câmpulung. Mai stau pe glonț două proiecte de scurtmetraj care-au nevoie doar de puțin noroc.
Care vrei să îți fie “moștenirea?”
În liceu, pe când ascultam King Crimson ca apucatul, am internalizat celebrul lor vers “confusion…will be my epitaph” de mi-a luat decenii să-l scot afară.
Nu mă preocupă să las nicio moștenire, mă preocupă doar să înțeleg ce mi se întâmplă acum, pe loc. Și din nou, sper să am luxul ăsta până la final.
Ce speri să descoperi peste 10 ani?
Că sunt în viață. ?
