“Am fost adoptată de când aveam o zi, am avut o copilărie minunată, iar la 13 ani, într-o seară complet nesemnificativă, mama a fost cea care a spart gheața și mi-a spus,” îmi dezvăluie Sînziana Eftimie despre începutul poveștii sale de adopție. Sînziana nu este un nume nou pentru mine. Ne cunoaștem de pe vremea când îmi bătea pe umăr din banca din spate, când era majoretă și avea unul dintre cele mai molipsitoare zâmbete de pe holurile Colegiului Național Bilingv “George Coșbuc”.
O altă colegă de-ale noastre, Ana F., și-o aduce aminte pe Suzi, cum era aceasta cunoscută atunci, ca fiind prietenoasă și veselă, dornică de experiențe noi și, mai ales, cu o mare iubire pentru muzică. Gabriela C. își amintește că era autentică și i-a admirat curajul de a merge în pași de dans…dar și sendvișurile făcute la sandwich maker. Iar Diana C. îmi povestește o amintire, când „într-un an voia să învețe cum să stea în cap; ore întregi, zi după zi, în sala de sport, ea pe saltea încercând de o mie de ori și eu cu o minge de baschet uitându-mă la ea între coșuri. Când a reușit, am fost la fel de bucuroasa ca ea.”
Sînziana a crescut și, cu toate că de obicei captează viețile altora prin intermediul camerei, astăzi ne lasă să privim un pic în culisele copilăriei ei. Ne spune cum a aflat că este adoptată, ce înseamnă familia pentru ea și ce planuri are.
…CAPITOLUL I – ADEVĂRUL…
“Îmi amintesc perfect noaptea aceea. M-am învârtit pe toate părțile, mi-am analizat toată viața, horoscopul și numerologia, dar abia spre dimineață mi-am dat seama că nu am pus poate cea mai evidentă întrebare: cum de am ajuns aici?”
Sînziana nu a bănuit niciodată. Nu cunoștea pe nimeni care să fi fost adoptat. Tot ce știa era din filme. Dar, când a aflat, nu și-a luat în primire un rol rebel, nu a fugit de acasă, nu s-a răzvrătit cu o tunsoare nouă. A pus întrebări printre sughițuri și a înțeles, în final, de ce nu a moștenit ochii turcoaz ai tatălui.
La 13 ani ar fi preferat să dea timpul înapoi, să nu afle, să rămână intact portretul familiei perfecte. Adolescența vine cu multe schimbări, cu înțelesul absorbantelor, cu trasatul liniei negre perfecte la ochi, cu scheme pentru a-l “face pe Mihai de la B să te invite la patinoar”.
Acum, la 32 de ani, apreciază că a aflat devreme, deși ar fi preferat nu la pubertate. Însă, nu își judecă părinții pentru momentul ales, știe că au făcut-o când au simțit că sunt toți pregătiți.
Privind în trecut, crede că i-a fost greu și pentru că în anii 2000 nu a avut acces la internet pentru a căuta mai multe detalii. Voia să își răspundă întrebărilor pe care, din rușine, nu le putea discuta cu părinții. Ar fi vrut mai multe conversații deschise pentru a completa puzzle-ul. Așa dezbaterile au fost doar în capul ei.
“Educația mea despre adopție a venit târziu, la maturitate. Atunci am înțeles pe deplin că nu am niciun motiv de supărare, depresie sau răzvrătire. Deși nu sunt deloc religioasă, din lipsa unui cuvânt mai potrivit, susțin că a fi adoptat este o binecuvântare.”
…CAPITOLUL 2 – FAMILIA…
Dinamica familiei nu s-a schimbat după. Sînziana îmi povestește că părinții sunt cei care se asigură “că omulețul care miroase ciudat din sufrageria lor devine un adult sănătos, educat, atent cu oamenii și animalele din jurul său, și care, după spusele profesoarei de matematică din liceu, nu <<respiră degeaba aerul olimpicilor>>”, nu cei care aduc pe lume un copil.
Nu a simțit niciodată că este adoptată. Mama o ducea la meditații de japoneză pentru că voia să înțeleagă ce zice Sailor Moon, pe când tatăl stătea cu ea ore în șir să se uite după OZN-uri. Au fost prezenți la toate momentele cheie din viața ei.
Mama o alinta “comoară” și îi spunea că este norocoasă. Însă, norocoasă la 13 ani se simțea diferit față de acum, la 32 de ani. Atunci se gândea la Mihai, la teza de la limba latină, la cum să ajungă la timp la ore. Acum știe că mama ei se referea că este în siguranță, doarme într-un pat comod, într-un apartament călduros, cu protectorii ei la câțiva metri distanță.
„Familia este un refugiu. În familie se întâmplă toate momentele importante din viață. Acolo plângi și de fericire și de tristețe. Acolo miroase și a plăcintă de mere și a blană umedă. În familie crești și îți depășești propriile bariere. Din familie primești susținere, mișto-uri, drame, ajutor și priviri pline de mândrie. Dar mai presus de orice, familia înseamnă viitor, înseamnă că atunci când nu mai poți pentru tine, o faci pentru ei, și orice copil sau animal merită să primească o familie.”
…CAPITOLUL 3 – ADOPȚIA…
Ca răspuns la întrebarea de mai sus, “cum de am ajuns aici?”, îmi dezvăluie că deși era curioasă cu privire la ADN-ul ei, iubirea pentru părinți a câștigat. Din respect pentru ei nu a mers mai departe, nici măcar nu i-a presat cu întrebări. Este recunoscătoare că a fost adoptată din prima zi.
Însă, a avut parte de câteva provocări. De exemplu, când a fost întrebată de istoricul medical, a spus cu mândrie că este adoptată și nu cunoaște toate detaliile. Și recunoaște că a învățat să gestioneze teama de abandon și anxietatea de separare. Pentru că nu deține toate piesele de puzzle crede că sunt mai pronunțate ca în cazul altor persoane.
Îmi spune că uneori își imagina că s-a născut din iubirea dintre o sirenă și un centaur și că este o creatură hibrid cu puteri magice. Și chiar a descoperit că are strămoși evrei și nativi Americani în urmă unui test ADN.
Deși în prezent a adoptat suflețele în patru labe, pe numele lor Murphy și Fera, când va fi pregătită, ar vrea să adopte și un copil pentru că vrea să salveze un suflet care este deja pe Pământ și să încerce să îi ofere ce a primit și ea, o șansă.
Ar vrea ca oamenii să știe că nu există nici un motiv real să nu adopte. Un copil adoptat nu vine cu mai mult “bagaj” față de un copil biologic. Iubirea unei mame pentru un copil vine treptat ce a apărut în viața ei, la fel și în cazul unui tată, fie el un copil biologic sau adoptat.
Povestea se încheie cu o altă discuție cu mama sa, aproximativ 17 ani mai târziu, când i-a spus cine este familia ei biologică. Visul fantastic cu sirene și centauri are un sâmbure de adevăr, iar iubirea ei pentru film și artă se pare că este genetică, părinții biologici fac parte din lumea cinematografiei.
