Alexandra Hochreiter, un ilustrator român în Viena – “trăiesc o sete continuă de pictat”

Durata: 9 minuteAlexandra Hochreiter, fostă Tobescu, este o ilustratoare româncă născută în București acum 35 de ani, călătorită prin lume și stabilită acum în Austria, alături de soț. Când mi-a ajuns numele ei pe la degețele, pentru că zilele acestea nu prea mai ajung veștile pe la urechi, am descoperit că este școlită pe băncile facultății de arhitectură și…fost #CoșbucAlumni.

Atunci mi-am spus că este destinul să stăm de vorbă și să îi descopăr povestea despre steaua căzătoare care este primită cum se cuvine pe Pământ – a scris o poveste superbă, serios, o poți citi la final. O las pe ea să ne spună despre călătoria vieții până acum, ce o inspiră și ce planuri are pentru 2022.

Alexandra Hochreiter,

CURATORIALIST: Bună, Alexandra, ne povestești un pic despre tine?

A durat ceva timp după ce am absolvit facultatea de arhitectură până ca arta, mai exact ilustrația, să mă definească ca persoană și să îmi deschidă ochii spre sensul pe care îl căutam.

Alexandra Hochreiter: Sufletul meu hălăduiește pentru totdeauna pe dealurile și vâlcelele din satul unde îmi petreceam verile cu bunicii, copil fiind, făcând castele de lut în gârla din spatele casei și prădând gradina de legume cu dovlecei și castraveți grași pentru a-i toca brav pentru păpuși, spre disperarea alor mei.

Sunt o fire sensibilă, onestă, perfecționistă și exigentă. Trăiesc în propria-mi imaginație pe care încerc să o cultiv și nu să o înfrânez. M-am transformat de-a lungul timpului dintr-o persoană extrovertită, gata de acțiune, într-un om care își calculează timpul la secundă și îmi place să mi-l petrec cu mine însămi în atelierul mic.

Am tăiat de mult cuvântul plictisitor din vocabularul meu. Trăiesc după principiul de a vedea în fiecare lucru, oricât de mic, o lume invizibilă și extraordinară, pe care să o las să pună stăpânire asupra monotoniei.

Ce te-a dus în Ljubljana, Malaga, Kosice, Shanghai, Berlin?

Totul a început de la o bursă Erasmus de un an în Ljubljana, unde smulsă pentru prima data din sânul ocrotitor al orașului unde locuiam și studiam am prins gustul aventurii.

Mi-am dorit să evadez și să pot explora locuri noi unde să mă pot bucura de libertate totală. Încă din facultate, am prins apetitul de a călători, așa că am încercat să prind orice bursă, orice oportunitate de a ajunge pe alte meleaguri.

Sunt recunoscătoare că am avut această primă șansă. Nu a trecut mult timp și viața m-a împins mai departe în Kosice (Slovacia) peste vară, iar apoi în Malaga, unde mi-am ales și situl pentru lucrarea de diplomă – o operă la malul mării.

După ce am absolvit, țin minte că am trecut într-o doară pe lângă un panou unde erau publicate internship-uri în China. Și, deși am aplicat mai degrabă dintr-un moft, ca mai toate lucrurile neplanificate, m-am trezit că sunt acceptată. De acolo a fost un singur pas spre o experiență de viață extraordinară, despre care în continuare vorbesc cu dor și cu mult entuziasm.

În Berlin a urmat perioada maturității, ca să o numesc așa. Am stat aproape șapte ani și am tăbăcit îndeaproape meseria de arhitect cu tot ceea ce înseamnă ea – de la proiectare de vile, până la competiții câștigate, proiecte publice de anvergură și planuri de urbanism care, culmea, tot în jurul lumii se desfășurau, presărate din plin cu design de interior si de obiect.

Ce poți să ne spui despre mutarea în Viena, Austria, ce îți place cel mai mult acolo și ce duci dorul de acasă?

Viena este orașul ideal, cu balanța perfectă între agitație și liniște, cu o eleganță aristocrată aparte, care mustește de energie tânără. Cu o cultură a cafelei împrejmuită de dealurile din apropiere, cultivate cu viță de vie și scăldate în apele Dunării.

Mutarea în Viena a venit ca un pas de stabilizare finală după ce l-am cunoscut pe soțul meu și ne-am căsătorit. Acest lucru s-a întâmplat cu o lună înainte de începerea pandemiei, fapt care, cu toate rigorile și regulile sale, a știrbit puțin din dulceața acestui oraș minunat.

Chiar dacă acum ne-am mutat undeva la marginea Vienei, pentru a ne putea bucura de un ritm mai lent și de aerul curat de țară, simt cum mă atrage ca un magnet să-i vizitez muzeele și să mă plimb prin Gradina Palatului Schönbrunn.

Pe lângă dorul obișnuit de cei dragi, de patrupezii flocoși de acasă și de sarmalele mamei, îmi e dor de atitudinea noastră balcanică, aceea ușurința de a lua fiecare zi așa cum vine și lejeritatea de a găsi soluții și în afara regulilor. Mi-e dor de sărbătorile, tradițiile și chiar superstițiile romanești, aceste elemente care, luate în afara contextului lor natal, nu reușesc să umple inima pe de-a-ntregul.

Alexandra Hochreiter,

Cum decurge o zi din viața ta?

Zilele mele sunt destul de diferite una de cealaltă, în funcție de care alter-ego este la cârmă – arhitecta sau ilustratoarea – și câteodată mi se pare că trăiesc două vieți complet paralele.

Când sunt la biroul de arhitectură, este o zi aproape obișnuită ca al oricărui angajat, exceptând faptul că seara când mă întorc, mă apuc de celălalt job – cel de ilustrator. Când vorbim despre zilele în care mă pot desfășura ca ilustrator, nu știu ce să fac mai întâi.

Încep ziua puțin mai târziu decât de obicei, cu o cafea tare în fața mail-urilor. Nu sunt o persoană matinală, iar acest pas mă ajută să tranzitez spre perioada cea mai aglomerată – în funcție de ce am de prioritizat. Câteodată am de pregătit ilustrații pentru produse sau poze de produs, să dau email-uri către potențiali clienți și furnizori, să fac un update la site, postat în social media, promovare, printre altele.

Însă, cel mai frumos moment îl reprezintă când mă pot detașa de lista fără-de-sfârșit de task-uri, să dau volumul muzicii la maxim și să pot picta în voie. Atunci mă transport în altă lume și știu că tot efortul și sacrificiile merită.

Seara, cina în familie este obligatorie, pe lângă care se strecoară și un moment de respiro în fața unui serial al cărui scop este să mă detașeze de tot ce s-a acumulat peste zi. Apoi, când soțul se culcă, mă întorc deseori în studio și continui lucrul, eu și noaptea am fost din totdeauna foarte bune prietene.

Ești la origini arhitect, dar te joci și cu ilustrația, ce a inspirat acest traseu profesional?

Am desenat de când am putut ține un creion în mână. A fost o dorință firească să pot studia mai departe la arte plastice, însă, socoteala din suflet nu se potrivește cu cea de acasă, așa am ajuns să urmez facultatea de arhitectură.

Abia după ce am profesat mai mult de 10 ani în domeniu, m-am trezit brusc că, de fapt, tânjesc după creativitate în forma ei totală, nu fracțiuni pe la câte un proiect și atunci limitată de diverși factori. Am revenit încet la pasiunea mea dintotdeauna, și mi-am dat seama că dacă ești menit să parcurgi un drum, o vei face indiferent de punctul în care te aduce viața.

De când mi-am dat voie să urmez ceea ce mă face să fiu fericită am renăscut. De atunci, trăiesc o sete continuă de pictat, de texturi, de culoare, o nebunie întreagă care nu poate fi stăvilită, poate ca urmare a faptului că a fost reprimată atâția ani. Reprezentă o continuă fascinație și un mister cum poți crea un întreg univers din nimic, pe o simplă coală de hârtie albă.

Cum ți-ai descrie stilul și care este procesul artistic?

“Ilustrațiile mele sunt o punte către o lume magică, visătoare, poetică & whimsy, deoarece conțin câte o frântură dintr-o lume fantastică.”

Stilul meu este într-o continuă formare și căutare. Deși mi s-a spus că este recognoscibil, îmi este în continuare greu să vad acest lucru. Simt că încă nu a ajuns la varianta de rafinare pe care mi-o imaginez, dar nu grăbesc momentul, căci se vor așeza toate în timpul lor.

Am tot timpul idei care mustesc în mine, de ele nu duc lipsă, doar de timp pentru a le realiza. Câteodată mă gândesc la câte o lucrare săptămâni întregi, o creionez cu puterea minții, îi rezolv detaliile și abia după ce e coaptă în minte o pun pe hârtie. Mai întâi sub formă de schițe, apoi transferată pe planșa finală.

Etapa care îmi place cel mai mult este când mă apuc să o pictez și văd cum prinde viață si începe să se contureze. Nu mă sfiesc să folosesc culori puternice, vibrante și îmi place să experimentez cu diverse tehnici și să explorez contrastul dintre texturile diferite și formele plate.

Alexandra Hochreiter,

Ce înseamnă femeia pentru tine, ce înseamnă să fii femeie astăzi?

De mic copil am desenat tot felul de personaje feminine, începând de la chipuri de femei cu ochii mari și bucle jucăușe, trecând prin moda vestimentară și până astăzi, când se pare că tot în jurul lor mă regăsesc.

Reprezintă o sursă de mister și frumusețe aparte, în funcție de mediul în care se află ele, deoarece evadează în tot felul de lumi imposibile de care se bucură și sunt ”prinse” în tot felul de situații nemaiîntâlnite. Sunt niște ființe care fie se ascund prin păduri și prin colțuri de natură, senzuale, delicate și câteodată vulnerabile, fie se remarcă ca femei îndrăznețe și neînfricate. Există o dualitate care se completează și poate într-o zi o să se nască un personaj care va răspunde la amândouă laturile în același timp.

Femeia astăzi este un titirez care trebuie să fie în permanentă conectare la tot ce se întâmplă în jurul ei, gata să ofere cea mai bună soluție, un zâmbet cald, mamă, soție și soră. Ceea ce mi-aș dori este ca fiecare femeie să reușească să își acorde câteva minute doar ei, în care să respire, să închidă ochii și să își aducă aminte de lucrurile care îi sunt importante, să se conecteze la sursa interioară de energie care îi alimentează prezentul.

Poți să ne povestești despre una dintre operele tale, cum a venit inspirația?

Câteodată, mai rar ce-i drept, ești norocit de muza inspirației și te lovește câte o idee care nu îți mai dă pace până nu o transpui în realitate. Așa s-a întâmplat cu ”Welcoming a Falling Star”, pur și simplu m-am trezit cu ea încercând să pună stăpânire pe tot timpul meu.

Multe din ilustrațiile mele se nasc din surse diferite de inspirație, fie din emoții puternice, dorințe ascunse sau pur și simplu de la o culoare sau un cuvânt. Recunosc că îmi plac constrângerile pentru că îmi plac provocările, cu cât mai ciudate și mai diverse, cu atât mai interesante pentru mine.

Ce ai în plan pentru 2022?

Eu și când închid ochii tot la pictat visez.

Anul acesta doresc să ancorez și să solidific atelierul de ilustrație ca brand. Pot spune că a început bine, deoarece am reușit să lansez pe 1 martie prima versiune a site-ului care cuprinde un mic portofoliu și, în curând, un shop și lucrări originale. Apoi, îmi doresc să ilustrez o carte pentru copii.

Personal, vreau să petrec cât mai mult timp în natură, să grădinăresc puțin în mica curte pe care o avem, unde plănuim un pat de legume, și să am cât mai mult timp de pictat pentru a termina o parte din proiectele personale începute.

Ce ai tu FRUMOS astăzi?

Iepurii sălbatici de pe câmpul de lângă casa care se fugăresc de zor, câteva minute la soare în mica curticică de acasă în fata crocus-ului proaspăt înflorit, zumzetul vieții care se trezește odată cu primăvara, gândurile care zboară spre ilustrația pe care de săptămâni de zile o pictez în minte, iar astăzi, în sfârșit, mi-am croit timp să o aștern pe hârtie. Întreg universul meu interior plin de imagini care gem să iasă la suprafață.

Alexandra Hochreiter,

𝗪𝗲𝗹𝗰𝗼𝗺𝗶𝗻𝗴 𝗮 𝗙𝗮𝗹𝗹𝗶𝗻𝗴 𝗦𝘁𝗮𝗿 by Alexandra Hochreiter

“Once upon a time, the sky was full of bright stars. You could see them from all the corners of the world almost at all times, how they would walk in the sky, talk to each other, and live their lives night by night. They held a great power ‐ the flame of knowledge ‐ which made them so beautifully bright, with ever‐changing shades from yellowish-white to pink-orange. People have always been curious and tried to reach them, prayed to them, talked to them in the hope that they would guide their problems with their knowledge, but the stars would never answer their summonings and sacrifices.

But as with all good things, the starry sky was becoming bigger and bigger, more stars were born every day which made it brighter and brighter, up to the point where you didn’t know if it was day or night anymore. Seeing that, the old gods decided that with the birth of each star another one has to fall down on Earth so that the cosmic balance would be maintained, and knowledge would also come to the earthlings.

There was great turmoil among the stars, as neither of them wanted to leave their place in the sky and travel anywhere else but for a cup of tea with the neighbors. They were scared and restless, knowing that the people of Earth have been trying for so long to talk to them that now they would run their way thirsty of the know‐it‐all‐knowledge and hunt them every time they see them falling.

So, when the time arrived and the first one had to fall on Earth they cried and they became paler and paler, their beautiful shine lost power while their tears touched the chosen one and extinguished its brightness slowly so that the mortals wouldn’t be blinded at the sight of it. She commenced her journey to Earth in tears, but as she was getting closer and closer she wiped her tears away and started looking around not understanding what was happening.

You see ‐ hearing about all of this, Mother of Nature pitied them, felt sorry for them having to leave their home, and tried to make their sacrifice more bearable. Therefore, she opened her enchanted night garden to welcome them to rest there. She made the rivers flow in the night sparking in the moonshine, awakened the forests and the fields, and polished the mountains to all welcome the little falling star in such a way that she would never have to feel lonely again. She wanted to show her that there is also beauty on Earth not just in the sky.

The shooting star, having never turned her face to Earth, didn’t know about all the beautiful things that it had to offer so she was curiously looking as she was getting closer and closer. With every step further she forgot more about where she was coming from, and she felt the warmth and peace of her new lands which became her home.

And since then, Earth always opened up kindly to welcoming a falling star.”

Elena Vrabie
Port multe pălării și învăț în fiecare zi despre viața de femeie, mamă, soție, iubitoare de patrupede și jurnalist Millennial cu o experiență de 10 ani în domeniu. Când nu scriu, vloguiesc! #alwaysoptimising

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here