Am avut șansa să fiu copil într-o perioadă în care cărțile erau una dintre cele mai interesante modalități de petrecere a timpului liber. Și da, parcă atunci, pe când eram copil, simțeam că timpul curge molcom și îmi plăcea să evadez ore întregi între paginile cărților de povești și, mai târziu, ale romanelor.
Așa că atunci când am descoperit proiectul Cărturărese inițiat de Alexandra Grama, am simțit imediat imboldul de a spune povestea cuiva care împărtășește aceeași dragoste pentru cărți. Cărturărese este spațiul în care Alexandra face recomandări de lectură și dezvăluie mici fragmente din viața ei corelate cu iubirea pentru cărți, altfel spus, un univers personal care să te îmbie și pe tine, vizitatorul, la citit. Nu degeaba unul dintre hashtagurile preferate ale Alexandrei este #citescdeciexist.
Anii de studiu au fost printre cei mai frumoși ani ai vieții Alexandrei: studenția la Facultatea de Litere, masterul în Studii literare românești, doctoratul cu o teză despre tematica poeziei lui Mircea Ivănescu. Nu e deloc surprinzător că a ales apoi cariera didactică – de 8 ani, este profesor de Limba și literatura română la Liceul Româno-Finlandez din București.
Curatorialist: Cine este Alexandra, dincolo de proiectul Cărturărese? Povestește-ne puțin despre tine.
Alexandra: Născută și crescută în București, am fost acel copil, adolescent, iar mai apoi adult, pentru care orașul a exercitat mereu un soi de fascinație nescrisă. De mică asociam diferite locuri, diferite străzi cu felurite amintiri. Am ancore și „orașe de hârtie” în Bucureștiul de care mi-ar fi cel mai greu să mă despart.
Pe harta mea interioară, sunt fostă lăzăristă, cu tot ce înseamnă farmecul Cișmigiului, și fostă absolventă de Litere, la Universitatea București. Felul meu de-a fi, un fel ce curaj, insuflat poate din copilărie, cu ceva din atmosfera boemă, m-a determinat să îmi încerc norocul și în Franța, mai precis în Toulouse, unde am avut ocazia să studiez un an cu o bursă. Deși nu știam decât două, trei cuvinte în franceză, m-am aruncat în necunoscut, zicându-mi că asta e șansa mea să ies din zona de confort, să învăț franceza și să mă întorc cu un sac de amintiri. Așa a și fost.
Pasiunile mele se reflectă aproape în tot ceea ce încerc să arăt prin Cărturărese. Sunt un cititor avid, iubitor de jazz și cafea, pasionat de ceaiuri și colecționar de viniluri și cărți vechi, pentru care poezia e cea mai frumoasă formă de literatură și poate singura capabilă să surprindă esența. Îmi place să scriu, să bat străzile orașului în serile de vară, niciodată fără câinele meu, un beagle cărturar.
Când ai început acest proiect și care au fost circumstanțele care te-au determinat să îl inițiezi?
Proiectul Cărturărese a debutat acum aproape doi ani. Ideea mi-a venit într-o seară de iunie, într-una dintre plimbările nocturne alături de cățelul cărturar. Până la urmă, cu toții facem un drum, asemeni lui Dante, iar lumina care ne călăuzește nu se știe niciodată unde ne va purta, însă cărțile au puterea de a ne transforma în adevărați cărturari.
De unde „cărturărese”? În mine sunt mai multe voci, mai multe imagini, mai multe pasiuni și toate mă definesc ca întreg. Am inițiat proiectul acesta din dorința de a vorbi despre cărți, despre autorii români, în special, despre educație, despre rolul poeziei, despre tot ce este frumos și cărturăresc.
Cum ai defini scopul proiectului Cărturărese?
Să produc o stare de bine, să aduc ceva nou (deși e tare greu să mai vii azi cu ceva nou), să îi determin pe cititorii mei să caute bucuria micilor ritualuri, să împart pasiunile mele și poate să îi determin și pe alții să le descopre, să vorbesc despre literatură într-un mod educativ, căci uneori e nevoie și de o cizelare a gustului.
De când citești? Ai avut încă de mică această pasiune? Ai avut în copilărie modele (părinți, frați, bunici) care ți-au insuflat această pasiune?
Citesc de când mă știu, însă am cunoscut cărțile cu adevărat în anii de facultate. Pasiunea pentru citit a pornit odată cu mama. Sunt două momente-cheie ale copilăriei mele care au fost definitorii pentru relația mea cu lectura.
Prima amintire clară este cea a mamei care îmi citea seara din romanele ei. Îmi plăcea atât de mult să o ascult, încât o puneam să îmi citească orice.
Nu înțelegeam o iotă și mă opream după fiecare cuvânt, întrebând-o ce înseamnă sau dând eu un alt înțeles. Eram fascinată de vocea ei. Cea de-a doua amintire o include tot pe mama, citindu-mi din „Zânele din Valea Cerbului”, o carte de povești și poate primul meu loc de refugiu.
Lectura acestor povești și vocea mamei sunt o ancoră în timp atât de iubită, încât nu pot asocia pasiunea mea pentru lectură cu nimic altceva. Bineînțeles, fiind un copil crescut în anii ’90, nu pot omite nici seria „Harry Potter”, care mi-a schimbat întreaga copilărie.
Ce reprezintă cărțile pentru tine?
Pentru mine cărțile înseamnă refugiu. În cele mai grele momente din viața mea aici am găsit alinare și vindecare, aici am găsit răspunsul multor întrebări, când nimeni altcineva nu îmi putea răspunde, aici am înțeles libertatea cu adevărat, pentru că doar cărțile au puterea să îți modeleze lumea lăuntrică într-un spațiu plin de posibilități.
Ce sfaturi ai da celor care își doresc să citească, dar nu reușesc să își aloce timp?
Nu cred în ideea de a nu reuși să îți aloci timp, oricât de ocupat ai fi.
Ține doar de restabilirea unor priorități, de puțină motivație și un strop de curiozitate.
Când vrei să prinzi gustul lecturii, începe cu o carte mai puțin voluminoasă. E un antrenament în sine. O carte mai scurtă vine după o alte carte scurtă și ușor, ușor devine o obișnuință. Funcționează și stabilirea unui număr de pagini pe care trebuie să îl atingi într-o anumită zi. Lectura e un bun exercițiu de concentrare, iar pașii mici fac diferența în ansamblu.
Cum îți alegi lecturile pe care le recomanzi în proiectul tău?
Nu am un anumit criteriu de selecție. Îmi doresc doar să propun și autori mai puțin cunoscuți și în special autori români. E nevoie de o popularizare a scriitorilor care au stat mult timp într-un con de umbră. Poate că asta este și noutatea pe care o aduc. Îmi place să vorbesc despre ce nu vorbește toată lumea și să produc mici schimbări.
Ești și profesoară – îți propui să insufli dragostea de lectură elevilor tăi? Și dacă da, prin ce metode? Știm cu toții că este din ce în ce mai greu să îi mai faci pe copii să citească în ziua de azi.
Să insuflu elevilor mei dragostea pentru cărți este scopul meu didactic principal și unul deloc ușor.
Am încercat în ultimii ani diverse metode de a-i atrage. Așa am ajuns la înființarea unui club de lectură în cadrul orelor de Limba și literatura română.
La fiecare început de an școlar propun o listă de lecturi și caut mereu să mă distanțez de programă, să fiu la zi cu ce se scrie, să iau în calcul nevoile și curiozitățile lor. Apoi avem o regulă clară: citim o carte pe lună și ne alocăm câteva ore să o discutăm. Nu e deloc ușor, mai ales când ești constrâns să fii la zi cu materia, însă e un preț mic pentru cât de mult bine a produs obiceiul acesta. Ei citesc cartea aleasă și apoi se pun în locul unor critici.
Discută pe seama a ceea ce le-a plăcut sau nu le-a plăcut (căci nu toate cărțile trebuie să le placă și e în regulă să fie astfel, pentru că doar așa își pot dezvolta un simț critic), fac o paralelă cu experiențe din viețile lor (și câte ore de terapie nu s-au născut așa!), aleg citatele care i-au impresionat.
Mă bucură să îi văd dornici! Că să îi fac să se apropie și mai mult de universul cărții, am inventat o cutie magică, plină cu obiecte reprezentative din romanul ales, care se regăsesc în viața lor de zi cu zi. Asta îi bucură cel mai mult! În ultimul an, am dus clubul de lectură mai departe și am avut și câțiva scriitori invitați. Au fost extrem de uimiți să cunoască autorii în carne și oase, nu doar prin prisma pozelor din manual.
Care este cartea care te-a marcat cel mai mult? Sau din care ai învățat o lecție importantă?
Sunt multe astfel de cărți, însă cea care m-a mutat din temelii a fost „Vara în care mama a avut ochii verzi”, a Tatianei Țîbuleac. Am învățat că poți iubi la fel de mult o persoană dragă chiar și după ce ea nu mai este și că iubirea asta care pare să crească din neant o face să trăiască în tine. Am învățat că multă vreme după ce pierdem pe cineva drag trăim, mai degrabă, in memoriam și că o astfel de ruptură e ca atunci când te naști pentru a doua oară. Înveți să respiri fără plămâni.
Cu ce îți place să asociezi cărțile (lectura)? Un ritual al tău, dacă ai.
Nu am neapărat un ritual. Îmi place să am alături o cană de ceai. Preferatul meu e cel de iasomie. Îmi amintește mult de profa mea de Română din liceu. Mă duceam pe la ea, iar între noi și restul cărților despre care vorbeam până la epuizare stătea o cană aburindă cu ceai de iasomie.
În rest, îmi place să citesc în liniște, să am alături un pix sau un creion pentru a sublinia diferite pasaje. Da, eu subliniez pe cărți! Așa simt că le fac parte din mine. După ce termin lectura, trec toate citatele într-o agendă special făcută pentru pasajele preferate. Era un timp când colecționam astfel de carnețele pline cu citate și versuri din cărțile citite.
Care este acum cartea ta de pe noptieră?
„Să nu ne facem de râs în fața furnicilor”, de Iv cel Naiv. E tot pentru un club de lectură de la școală.
Dacă ar fi să alegi un singur cuvânt care să exprime rolul cărților în viața noastră, care ar fi acela?
Salvare.
fotografii: Alexandra Grama
