INTERVIU | Diana Oncioiu, reporter Dela0 și Să fie lumină, „am vrut să fiu multe lucruri când eram mică”

Durata: 8 minute

Diana Raluca Oncioiu este una dintre femeile-jurnalist din București pe care o admir pentru forța cu care aduce în lumină multe adevăruri în România întunecată. Originară din Brașov și cu un background în Științe Politice, în 2007, Diana debuta în media românească la Realitatea-Cațavencu. Apoi, în 2012, a urmat Digi24, iar după șapte ani a trecut la media alternativă, alăturându-se proiectelor Dela0 în 2014 și Să fie lumină în 2017.

Dacă cu Dela0 a reușit să scoată la iveală modul în care abuzul sexual asupra minorilor este judecat în instanțele naționale – „Dreptate strâmbă: 3 din 4 cazuri de acte sexuale cu victime copii sunt judecate în instanțele românești ca fapte consimțite”, investigație care i-a adus Premiul Ion Rațiu pentru Jurnalism în 2020, la 35 de ani; la Să fie lumină investighează instituțiile de cult religios din România.

Trebuie să recunosc că mi-a luat ceva timp să o abordez pentru acest interviu. Mă gândeam că îi ocup prea mult din timpul prețios dedicat unor povești care au nevoie de ea. Apoi am “ascultat-o” pe Elena din adolescență, chiar din facultate, căreia i-ar fi plăcut să citească mai multe despre femeile-jurnalist din țară care aștern idei pe hârtie “ca să fie lumină” pentru restul.

Astăzi stau de vorbă cu Diana despre viața de reporter și planurile ei pentru 2022.

Diana Oncioiu reporter

CURATORIALIST: Cum arată o zi de muncă a unui reporter în 2022, în plin val al V-lea al pandemiei?

DIANA ONCIOIU: E greu de spus pentru că zilele unui reporter nu prea sunt la fel.

Uneori, stai în fața laptopului și trimiți jumătate de zi solicitări peste solicitări pentru a obține informații publice. În altă zi, stai pe telefoane (nici nu știu cam cât îți ia să apelezi 30 de numere de telefon de mai multe ori într-o singură zi), alteori pleci de la 5-6 dimineața pe teren și te mai întorci la 11 seara. În alte situații, stai trei zile la rând de dimineața până seara târziu pe tot felul de date încercând să le dai de cap.

Pandemia a îngreunat însă accesul. Asta cu siguranță. A îngreunat accesul la informațiile de interes public, dar și accesul fizic în diverse locuri.

Există totuși o constantă în ziua mea de muncă. Cafeaua de dimineață. Fără ea mi-ar fi tare greu.

Putem afla despre câteva proiecte mari pe care le ai în plan pentru 2022?

Am avut un 2021 în care timpul meu s-a împărțit între două proiecte mari  – Media X Files și Jurnalul Decretului – ambele coordonate editorial de Dela0. Primul este despre violența împotriva femeilor, al doilea pleacă de la Decretul 770 din 1966, care interzicea avortul și pune pe masă teme dificile despre care nu vorbim.

Așa că în 2022 planul meu este să fac jurnalism explicativ la Dela0 pe probleme de actualitate și să public investigații pe Să fie lumină. Să fie lumină este un proiect jurnalistic pornit în 2017 care se uită la instituțiile de cult din România și este coordonat de Dela0 și Centrul de Investigații Media. Și în fiecare joi o să-i ajut pe partea de producție pe colegii Vlad Stoicescu și Ovidiu Vanghele la podcastul lor Judecata de Acum.

Pe lângă toate acestea, păstrez ceva energie și pentru un proiect mare despre care nu pot spune acum prea multe.

Ce te-a motivat să te alături proiectelor de media alternativă – Dela0 și Să fie lumină?

La Dela0 am ajuns în 2014 după aproape cinci ani de televiziune. Colaboram cu ei de prin 2012 și îi cunoșteam personal. Vlad Stoicescu, unul dintre co-fondatori, și Andrei Crăciun mi-au fost colegi de facultate. Am decis să vin la Dela0 pentru că voiam să fac jurnalism așa cum făceau ei – de profunzime/explicativ, un jurnalism atent la nuanțe, care pune mereu lucrurile în context, care nu refuză subiecte precum sărăcia, discriminarea, segregarea pentru că nu sunt “sexy”, care nu-și consideră cititori proști.

Am auzit de multe ori în presa de televiziune producători care justificau jurnalismul prost pe care-l făceau cu faptul că “asta vor oamenii”.

La Să fie lumină nu aveam cum să nu particip având în vedere că unul dintre coordonatorii proiectului e Vlad Stoicescu. Ideea le aparține lui Vlad Stoicescu și Ovidiu Vanghele. Am fost martoră la toate discuțiile lor despre cum trebuie să arate, despre ce ar trebui să facem.

Este un proiect absolut necesar și subiectele pe care le-am publicat în acest timp demonstrează asta. De exemplu, fără Să fie lumină abuzurile sexuale de la seminarul din Huși ar fi rămas ascunse. Ar fi rămas la stadiul de zvonuri, bârfe.

Multă lume nu a crezut că vom duce investigațiile până la capăt. Nici măcar victimele, care credeau că Biserica Ortodoxă Româna va face orice pentru a ne împiedica să publicăm.

Cu ce avantaje și provocări au venit ele față de experiențele profesionale anterioare?

La Dela0 chiar am luat-o de la zero. Deși aveam cinci ani de televiziune nu știa nimeni de mine în presa scrisă. Trebuia să demonstrez că pot face jurnalism și aici. Nu e neapărat ușor să faci aceste treceri.

Pot confirma asta jurnaliștii de presă scrisă care au trecut la televiziune. Plus că eu nu plecam din televiziune într-o redacție de presă scrisă unde aveam un venit lunar. Eram la o platformă media alternativă care-și câștiga banii din proiecte, burse. Îi voi fi mereu recunoscătoare lui Vlad Stoicescu că a avut încredere în mine, mult mai multă decât am avut eu.

Provocările au fost financiare, dar nu e o noutate pentru cei care fac presă în afara zonei mainstream. Altfel, sunt destule momente în care te poți simți destul de singur.

La Dela0 facem jurnalism în interes public, nu în interesul publicului.

Asta înseamnă că nu ne ferim să vorbim despre anumite subiecte pentru că ne vor înjura oamenii, pentru că vom pierde cititori sau donatori, în cazul Să fie lumină, pentru că nu le validează oamenilor prejudecățile. Nici nu ne luăm rolul de salvatori ai națiunii, genul de jurnaliști care ajung să nu facă anumite subiecte pentru că au impresia că vin cei răi la putere. Îți dau un exemplu.

Când am scris despre procurorul general Augustin Lazăr și rolul său în comisiile de liberare condiționată a deținuților politici din perioada comunistă, au fost inclusiv jurnaliști care mă urecheau pe rețelele de socializare că din cauza articolului publicat de mine, în locul lui Augustin Lazăr va veni un om apropiat de PSD. Ori asta nu e niciodată treaba jurnalistului. 

La Să fie lumină au fost multe provocări. Dar știam că așa va fi atunci când vom scrie despre culte. Anul trecut am și fost dați în judecată de către fostul episcop Cornel Onilă, personaj în seria noastră despre abuzurile sexuale din seminarul de la Huși.

Faptul că fac meseria aceasta așa cum trebuie îmi dă o libertate incredibilă.

Pentru mine sentimentul acesta e de neprețuit. Apoi sunt reacțiile oamenilor după ce publicăm ceva. Iar reacțiile sunt destul de diverse – mulțumire, recunoștință, eliberare, sentimentul că s-a făcut dreptate. Pe mine de multe ori astfel de reacții mă rușinează în sensul că mă gândesc mereu de ce naiba nu am documentat mai repede acel subiect. Și sentimentul acesta a dominat în cazul documentării de la Huși.

De ce jurnalism, ce „moștenire profesională” vrei să lași în urmă?

Dacă nu era jurnalism, probabil ar fi fost ceva în zona academică. Nu sunt dintre cei care să spună că și-au dorit să fie de mici jurnaliști.

Am vrut să fiu multe lucruri când eram mică.

Am ajuns să fac jurnalism din întâmplare și am descoperit treptat că e ceea ce-mi doresc să fac. Tot ce vreau e să le ofer oamenilor perspective, nu poziții de pe o baricadă sau alta. Dacă asta se califică la moștenire…

Diana Oncioiu reporter

Ce te mai motivează la această profesie după mai bine de un deceniu de experiență?

Sunt atât de multe lucruri de făcut, subiecte de documentat. În meseria aceasta nu ai cum să te plictisești. Obosești, asta da, pentru că te consumă destul de mult subiectele – fizic, emoțional. Dar va fi mereu ceva care să te motiveze să continui – un personaj, o situație, un loc, o nedreptate, o întrebare.

Cum faci față știrilor de zi cu zi și nu îți pregătești bagajele pentru relocalizarea în altă țară?

Cred că pur și simplu nu mă uit la lucruri din perspectiva asta. M-ar frustra teribil să mă întreb de ce mai stau aici, de ce nu plec. Asta nu înseamnă că mă lasă rece ceea ce se întâmplă la noi.

Doar că pe mine situațiile acestea mă mobilizează foarte tare. Mă mobilizează să documentez mai mult, să găsesc explicații, să înțeleg sistemic ce nu merge bine, să mă uit la cine sunt responsabilii.

Munca de reporter vine cu împliniri, dar și riscuri, mai ales când sunt demascate „capetele influente” din țară. Poți să îmi povestești despre acest aspect al meseriei?

Am fost o singură dată amenințată când documentam un subiect. Am mers la poliție și sfătuiesc orice jurnalist să facă la fel.

Cum am spus și mai sus, am fost dați și în judecată. Colegii de la Libertatea, de exemplu, au multe procese pentru că-și fac meseria. Recent, peste un coleg de la Brăila care a publicat imaginile unui abuz, a venit DIICOT. Și nu doar peste el, ci și peste părinții lui. Colegii Mihai Dragolea și Radu Mocanu au fost atacați într-o pădure din Suceava în timp ce filmau pentru un documentar. Emilia Șercan a fost amenințată de un polițist.

Sunt multe forme de intimidare a jurnaliștilor. Mi-aș dori să fim ceva mai uniți atunci când astfel de lucruri se petrec.

Este diferit să fii reporter femeie față de sexul opus – mai ușor, mai greu, ce ți-ar plăcea să știe o adolescentă care visează să facă ce faci tu?

M-am lovit de mult misoginism, mai ales pe subiectele de la Să fie lumină, unde preoții nu concepeau ca o femeie să-i ia la întrebări. Bine, ei nu concep în general să fie luați la întrebări. Dar dacă mai ești și femeie…

M-am ciocnit de multe ori de autorități care văzând că sunt femeie au crezut fie că sunt mai ușor de intimidat, fie că sunt naivă, ca să nu zic proastă. Dar am profitat mereu de prejudecățile lor. Atunci când oamenii cred despre cea din fața lor că e slabă și/sau proastă se relaxează destul de mult și când se relaxează nu mai sunt atenți la ce spun.

Țin minte un interviu cu Sorin Roșca Stănescu care, la un moment dat, era atât de relaxat, încât a ajuns să-mi explice cât se poate de natural cum ziarul pe care-l conducea folosea investigațiile ca metodă de șantaj.

Cred că sfaturile sunt cumva comune, nu aș face diferență și le dau tuturor elevilor, studenților – să-și lase prejudecățile acasă în momentul în care pleacă pe teren, să pună mereu încă și încă o întrebare și apoi încă una, să nu se ia prea tare în serios, să citească mai mult decât scriu.

Poți să îmi povestești despre un compromis pe care l-ai făcut în plan personal pentru viața profesională?

Timpul. Meseria aceasta nu e cu program de la 8.00 la 16.00. Dacă se întâmplă ceva, nu poți spune – stai, nu mă bag, nu urmăresc, sunt în timpul liber. Și chiar și atunci când ai ceva timp liber, de multe ori, îți e imposibil să te rupi complet.

Asta înseamnă să anulezi întâlniri cu prietenii în ultimele minute, să nu ajungi la unele dintre ele, să nu-ți vezi părinții cu lunile, să nu ai timp nici măcar pentru tine. Cred că am devenit foarte antipatică pentru prieteni, pentru familie. Mă gândesc că și înțelegerea lor are niște limite.

Mi-am promis însă că în 2022 voi lua mai multe pauze. Acum să vedem dacă îmi și iese.

Dacă ar fi să ai oportunitatea de a lucra la un proiect de lege, ce problemă ai ridica și ce soluții ai propune?

Aș putea să-mi dau cu părerea pe multe legi din zona educației, asistenței sociale, infracțiunilor sexuale, pentru că sunt subiecte pe care le documentez de ani, știu sistemic cum funcționează lucrurile, unde sunt problemele. Dar eu nu sunt un om care face legi sau politici publice. Aș fi o impostoare să intru pe domeniul acesta. Și e plin de impostori.

Dar, uite, zilele trecute chiar mă uitam pe un proiect de lege din zona infracțiunilor sexuale, cel care vrea să stabilească ca orice infracțiune sexuală în care victima are sub 14 ani să fie încadrată la viol. Și citindu-l mi-am dat seama că oricât de bine intenționat ai fi, nu e suficient pentru a scrie un proiect de lege bun.

Ce te inspiră când ai o zi cu multă gălăgie în cap?

Când nu mai pot, îmi găsesc un motiv să ies din casă cât să mă plimb 30 de minute cu căștile în ureche. Nu știu cât ajută la inspirație, dar ajută cu siguranță la stins gălăgia.

București este…

Un oraș care nu e construit deloc pentru oameni.

Este haos în…

România.

Frumosul meu sunt…

Călătoriile, filmele, experiențele noi (mai ales culinare; da, pentru mine nu sunt doar gustoase, ci și frumoase), liniștea (o fi de la vârstă).

foto principală via Daniel Ene.

Elena Vrabie
Elena Vrabie
Port multe pălării și învăț în fiecare zi despre viața de femeie, mamă, soție, iubitoare de patrupede și jurnalist Millennial cu o experiență de 10 ani în domeniu. Când nu scriu, vloguiesc! #alwaysoptimising