În timp ce redactăm acest material, Daniela Groza conduce o mașină prin New York. Sună glam. Poate că ar fi. Dacă viața ar fi trăită doar privind prin ecranul Instagramului, dacă contextul nu ar fi prezentat complet.
Concret, Dani conduce un taxi zi si noapte prin New York, 10-12 ore pe zi, departe de logodnica ei din România, pentru a strânge bani ca să se căsătorească legal. Iar acest drept fundamental și-l pot exercita (drepturile se exercită?!) doar în Danemarca, țara ce acceptă încheierea căsătoriei persoanelor de același sex fără a fi nevoie ca acestea să aibă și reședință.
Acesta a fost un intro manifest și o punere într-un context mai larg a ceea ce urmează în continuare:
-
Un interviu cu Daniela Groza, artist multidisciplinar, fondator Be Kind For Real și militant pentru bunătate, incluziune, empatie și alte lucruri normale (trebuie sa militezi pentru normalitate?!)
-
Lansarea unei colecții capsulă BKFR x Curatorialist. O serie de 10 mesaje Be Kind For Real gândite de Daniela pentru Curatorialist.
Vedeți aici toate mesajele, mărimile în stoc, mărimile disponibile și ghidul de mărimi.
Curatorialist: Din Constanța în București, din România în America, din Uber prin New York în Logan prin orașele patriei. Câte vieți a trăit Daniela Groza până acum?
Daniela Groza: Am trăit mult mai multe decât îmi doream atunci, în 1999, înainte de a mă îmbarca spre Chicago, o plecare menită nu numai să reformateze familia (tata era plecat din 1992, mama a rămas în țară) ci să ne ofere, după toate așteptările stereotipice est-europene, „o viață mai bună”. Am demonstrat că așa ceva este o ficțiune, „o viață mai bună” s-a redefinit mereu prin alte și alte și alte trăiri, experiențe și descoperiri atât pe plan fizic cât și psihic. Dar nu romantizez genul acesta de viață lipsită de multe ori de dragoste, de susținere, câteodată și de bani, adăpost, un acoperiș sigur sub care să pot dormi liniștită.
Ce îți imaginai sau îți doreai să fii când vei fi mare?
Dorința cea mai arzătoare nu avea o dimensiune materială, nu-mi imaginam viitorul *eu ca un *eu de carieră. O amintire timpurie – o femeie în costum maro cu tocuri și servietă, văzută din spate, cu ochii mei de copil înalt de câțiva centimetri – mi-a dezvăluit clar că nu îmi doream ‘asta’, deci mi-a fost foarte clar de la început că nu îmi doream ceva previzibil, sigur, ceva ce implică putere, cel puțin nu puterea aceea severă, de „femeie de afaceri”.
Era de ajuns că îmi era frică de mama mea, profesoară și purtătoare de costume și taioare.
Îmi doream, așa cum scriam obsesiv în jurnalul de adolescentă, să fiu fericită: cum, când și cu cine a devenit marea aventură a vieții.
Ce i-ar spune Daniela de astăzi Danielei mică?
I-aș spune că toate grijile vor dispărea una câte una, dacă alege calea bunătății și generozității.
Aș lua-o în brațe și i-aș depăna tot felul de povești despre cum a devenit omul la care visa – mai blândă, mai amuzantă, liberă și interesantă decât își putea imagina în momentele cele mai dificile.
Cred că ar dansa de fericire mica Daniela.
Ești artist multidisciplinar. Când ai început să faci “artă” și ce a însemnat acel moment pentru tine?
Mi-e greu să răspund la întrebare având în vedere că a fi artist în cazul meu încă definește acțiunile zilnice care duc la ieșirea sau spargerea tiparelor impuse de familie și societate. Chestia asta s-a activat de prin clasa a V-a, când m-am tuns scurt și am început să ies prin cartier cu părul pudrat argintiu, câteodată alunecând voios pe role trimise de tata, role ce mă făceau să arăt ca un clovn pentru că erau albe cu vernil și roz și cu câteva numere mai mari.
Fotografii fac din anul I de facultate, dar era doar o ambiție la momentul respectiv – nu înțelegeam de ce este atât de greu să apăs pe un buton și să produc o imagine însuflețită. Făceam fotografii fără vlagă și am continuat așa mulți ani. De fapt, mi-a luat aproape 20 de ani să înțeleg lumina și faptul ca fotografia reprezintă, în sensul cel mai fizic posibil, oglinda sufletului.
Proiectul BE KIND FOR REAL l-am lansat în 2014 în urma unui vis, apropo de calea bunătății menționată mai devreme.
Am flirtat cu tot felul de munci, de la ospătar la bucătar la fotograf culinar la expert în brânzeturi, la student de foto-documentară la 29 de ani, apoi am lucrat un pic în lumea modei la NY, am vândut, scris despre și fotografiat haine și tot ce vine la pachet cu moda, am mai lucrat și în galerii de artă comercială – acest caleidoscop carieristic – în aparență nereușit – mi-a oferit o linie de plutire financiară atât de precară încât nimic altceva decât arta nu mă putea menține sănătoasă mintal.
Așa că acum sunt în sfârșit confortabilă să spun că sunt artist de prin clasa a V-a și sunt recunoscătoare că nu am picat în capcana unei vieți anoste cu un traseu bine definit.
Vindecă arta? Ce te vindecă pe tine?
Desigur că arta vindecă, sunt numeroase studii științifice care demonstrează beneficiile artei în viața oricui. Asigurarea acestui tip de binefacere revine statului, sau ar trebui să revină statului.
Statul român este îndemnat constant de noi, artiștx activiștxi, să adopte atitudinea țărilor care fac demersuri sau chiar au reușit să ia în serios rolul artei în viața cetățenilor, asigurând astfel o integrare verticală a programelor artistice în mondenul cetățenilor cu scop bine definit, acela de a întreține bunăstarea societății: asigurarea serviciilor de accesibilitate persoanelor cu dizabilități la programe artistice, pregătirea și susținerea artiștxlor ce mențin o practică anti-egoistă.
Sperăm, mereu sperăm, ca guvernul român să devină mai vivace și eficace în coordonarea propriului câmp politic de care depindem pentru a ne desfășura activitățile tămăduitoare.
În acest drum de vindecare despre care se vorbește prea mult în industria de wellness și prea puțin în politică împlinirea nevoilor de bază ale societății în tandem cu accesibilitatea la serviciile culturale descrise mai sus ar trebui să reprezinte un punct de plecare. Pe de altă parte, mi se pare grotesc divorțul dintre piața de artă unde se vând fotografii cu milioane de dolari și felul în care sunt nevoiți să trăiască membrii societății care nu au avut acces nici la educație nici la resursele materiale necesare însușirii cunoștințelor în domeniul artei, aici mi se pare că noi artistx-activitx intervenim cel mai mult, deocamdată fără rezultate răsunătoare.
Pe mine mă vindecă munca pe care o depun, cu BE KIND FOR REAL și cu oamenii pe care îi întâlnesc zi de zi. Generozitatea spirituală am căpătat-o din aceste interacțiuni în afara instituțiilor și modulelor oficiale în care activez profesional, așa că acolo, în acel spațiu unde în aparență nu se întâmplă nimic, se întâmplă vindecarea personală.
Care este cel mai drag / important moment pentru tine ca artist? Colecționezi validări?
Mi-a plăcut tare mult să duc proiectul BE KIND FOR REAL într-o direcție fără direcție, lipsa de strategie a creat mediul propice pentru dezvoltarea și ajustarea conceptului și trăirii sentimentului de bunătate, cam așa am ajuns într-o zonă inedită, poate chiar excentrică. Înainte de pandemie fiecare cumpărător era invitat să vină să ia tricoul de la mine de acasă la București; în acest fel am întâlnit câteva sute de oameni cu care nu aș fi avut contact poate niciodată, oameni cu care am stat de vorbă câteodată 2 minute, câteodată și 10 ore. Îmi pare sincer rău că pandemia a schimbat acest fel de raportare la societate, pentru că asta a însemnat proiectul BKFR de fapt, o întâlnire pe viu cu cetățenii orașului în care sălășluiesc câteva luni pe an.
Astfel s-au topit tot soiul de prejudecăți care trăiau în mine de mult timp, prejudecăți de care nici nu eram conștientă. Să zicem că etapa întâlnirilor a reprezentat un fel de validare pentru mine și ceea ce fac ca om și artist, dar nu vorbim aici despre o validare provenită din vanitate, dimpotrivă, această validare constituie temelia nivelului de autenticitate la care mă raportez ca și fondator al proiectului BKFR.
În ce moment din viața ta a înflorit gândul “Be kind for real”?
BKFR a existat în sufletul meu de când eram mică, pe atunci manifestat prin gesturi de afecțiune, devotament și generozitate față de prietenii mei, iar mai apoi, într-o primă fază, ca și obiect/concept de artă lansat în 2014 într-o galerie din New York. Expoziția cu pricina mi-a dăruit curajul de a înainta în lumea artei cu gânduri bune, o juxtapoziție rară pe această piață înfometată de idei greoaie și simbolistică care mai degrabă înstrăinează în loc să apropie.
Când m-am desprins de lumea artei tradiționale, puțin după expoziție, a înflorit cea mai frumoasă latură a proiectului, aceea de a da voce micuței din mine veșnic dornică să fie alături de cei mai puțin privilegiați și așa s-a materializat, ușor ușor, proiectul așa cum este cunoscut în forma actuală.
BKFR – un proiect de artă care acordă ajutor financiar unei familii dar și altor cauze adiacente, prin colaborări de obicei.
De ce “for real”? Simteai ca oamenii doar pretind a fi kind?
Nici vorbă, nu am dreptul să judec alte persoane vizavi de ce înseamnă bunătatea pentru ei. Ar fi ridicol să mă raportez și să mă judec pe mine însămi prin prisma tuturor cu care intru în contact.
Bunătatea pe bune este ceva la care mă aștept de la mine însămi mai întâi de toate.
Ascult și colaborez mental cu toate poveștile personale care mi se încredințează și încerc să navighez anumite situații și personalități dificile cu cât mai multă tandrețe, iar rezultatul final este omul de astăzi, mereu în formare, adică omul cu ego redus și putere maximă de desființare a prejudecăților ce ne învrăjbesc.
Ai trait mult in societatea lui “fake it till you make it.” Cum te raportezi tu la “for real” a noastra ca societate?
Acum câțiva ani la o petrecere o fostă șefă care nu mă plătise prea bine dar mi-a fost mentor în primul an de viață din New York m-a întrebat cum de sunt în stare să țin capul sus având în vedere că de-abia reușeam să-mi plătesc chiria. Cu ea am lucrat în domeniul modei, un domeniu necunoscut mie apropo de ‘fake it til you make it’. Șefa a fost îngăduitoare cu lipsa mea de experiență și asta m-a făcut să cred mult în mine și ulterior în proiectul de artă pe care aveam să-l lansez. I-am răspuns că tocmai curajul de a mă muta în New York la 30 de ani mă ajută nu numai să stau dreaptă în ciuda intemperiilor, ci m-a transformat și continuă să mă transforme într-un om mai bun. Aici ea întreabă ‘pe bune?’ și restul e istorie, ‘the rest is history’. Poate să fi fost mirarea ei în dialog cu convingerea mea elementul miraculos ce a declanșat acest ‘be kind for real’.
Repet că nu pot judeca ce înseamnă pentru societate acest ‘for real’, ar fi prea ușor și simplu să mă distanțez de ceilalți prin a declara că trăim într-o societate care nu înțelege bunătatea. Prefer să fiu un exemplu și nu un om care arată cu degetul.
Mai multă introspecție în oglindă și mai puține prejudecăți m-au salvat de la ipocrizie de multe ori, recomand acest exercițiu de imaginație tuturor celor interesați de o viață mai liniștită din punct de vedere emoțional.
Multe din supărări, dezamăgiri, stările mele incerte etc. proveneau din lipsa de introspecție, pentru că desigur era mai ușor să observ ce este obtuz la cel de lângă mine fără să înțeleg adevăratul izvor al acelui comportament.
În oglindă am învățat să iert și să mă iert, așa, pe bune.
Pentru cei ce te cunosc doar online, prin ecranul social media, postezi acolo, în mod onest, toate bucuriile și vulnerabilitățile tale. Cât de important este pentru tine, ca om și artist, să fii tu însuți?
Omul și artistul sunt de fapt același om. Istoria ne-a învățat să cântărim succesele cuiva în defavoarea omeniei persoanei respective și uite așa am ajuns să respectăm actori ce și-au violat colegele, cântăreți ce au molestat copii, pictori ce și-au abuzat deopotrivă partenere și parteneri, oameni de stat (apropo și de admirația absolut ridicolă și neinformată vizavi de Regina Elisabeta) ce au menținut sisteme politice sub talpa cărora au pierit milioane de oameni și traumatizat viitoare generații.
Sunt tare aprinsă pe acest subiect pentru că
omenia și felul în care ne raportăm la cei din jur, din cercurile apropiate până la cele mai îndepărtate, este ce contează de fapt, nu succesele, realizările și cuceririle noastre, acestea este doar praf în ochi.
Este greu pentru un artist să se susțina din arta sa. Mai ales în Romania – as putea adăuga. Însa tu alegi întotdeauna să te întorci acasă. Și pe lângă asta, ajuți și alte persoane și familii cu nevoi. Ce te mâna în lupta ta?
Susținătorii proiectului BE KIND FOR REAL sunt cei ce mă îndeamnă constant să revin în țară pentru că majoritatea susținătorilor se află aici. Aici am fost recunoscută ca și artist, aici mi-am activat și dragostea față de comunitatea queer din care fac parte. Continui să mă mir de faptul că și aici și în SUA mulți se declară iubitori de artă însă puțini, foarte puțini, și aici vorbesc de cei care provin din medii privilegiate, se sinchisesc să ne întindă o mână de ajutor, prin mecenat sau alte mijloace mai puțin directe.
DAR DIN DAR – Noi cum putem ajuta?
Vorbesc cât se poate de serios, mecenatul este forma cea mai directă prin care o persoană în poziție sigură financiar poate să ajute. Suntem destui artiști care ducem grija zilei de mâine pe bune iar statul nu ne oferă sprijin financiar pentru că nu suntem considerați angajați deși repet, arta este ‘apreciată’ poate chiar de politicienii care nu ne recunosc. Teatrele, muzeele și alte câteva instituții culturale primesc ceva bani dar și aceia sunt condiționați și greu de obținut în sume cu adevărat importante. Noi cei care practicăm arta în afara acestor instituții trebuie să renunțăm la orice fel de speranță la ajutor pentru a ne menține sănătatea mentală, altfel intrăm în luptă cu morile de vânt și asta nu face bine nimănui.
Sper să nu răsune în gol acest apel la solidaritate cu noi, artistx-activistx.
Viața este surprinzătoare și râde de planurile noastre. Tu îți mai faci planuri? Care sunt planurile tale acum?
Deloc, deloc. M-am dat peste cap să renunț la slujba de taximetrist din SUA ca să pot petrece timp cu viitoarea mea soție în țară și nu am reușit încă.
De aproape 7 ani încerc să mă susțin exclusiv din artă și nu reușesc.
De 10 ani încoace mă mut de pe un continent pe celălalt ca să-mi găsesc locul, în ciuda faptului că tot ce mi-am dorit, credeam eu, este o casă și o masă liniștită undeva pe malul mării.
Fotografiez, brodez, gătesc, mă bucur de ceea ce am, câteodată mai puțin, dar viața aceasta mi-a fost dată să fiu alături de cei care au și mai puțin, așa că puținul meu este mult de fapt.
Nu-mi mai fac planuri, am dorințe și în rest și eu și Ioana avem un trai imprevizibil pentru că ea lucrează ca freelancer pe foto-video și împreună mai expunem ca artistx-activistx la diverse expoziții ce susțin felul în care am ales să ne spunem povestea.
Ce îți mai place la România?
Îmi ador prietenii, sunt o mână de oameni, literalmente, și sincer nu-mi imaginez o viață fără ei.
Pentru tine:
…iubirea este: Ioana…o dimineata perfecta: Trezitul cu zâmbetul pe buze
… Frumusetea este: mereu și numai în dialog cu ajutorul pe care îl acordăm celor mai puțin norocoși decât noi
Tu ce ai FRUMOS astăzi?
Acest interviu 🙂
∙
∙
∙
BKFR x Curatorialist este o serie de 10 mesaje printate pe sweatshirt-uri negre, piese în stoc ce pot fi livrate right in time pentru a fi oferite cadou, vouă sau unei persoane speciale.
Iar contravaloarea integrală a fiecărui produs achiziționat va fi contribuția noastră, a tuturor, la îndeplinirea visului Danielei și al logodnicei sale, Ioana – acela de a se căsători, la începutul anului 2023.
Vedeți aici toate mesajele, mărimile în stoc, mărimile disponibile și ghidul de mărimi.
fotografii: Daniela Groza
