Cancerul. Un cuvânt pe care îl simt la fel de cumplit ca boala în sine. Știu mai multe persoane din cercul meu de prieteni și colegi care s-au confruntat cu această boală. Din fericire, aproape toți au fost victorioși în bătălia cu cancerul. Cel puțin, momentan. Căci, în această luptă, trebuie să stai mereu cu garda sus.
Statisticile îmi strâng stomacul ghem. La ora actuală, cancerul este una dintre principalele cauze ale deceselor la nivel mondial, cu aproximativ 10 milioane de decese în anul 2020. Tot la nivelul anului 2020, topul celor trei cele mai frecvente tipuri de cancer sunt: cancerul de sân, de plămâni și de colon.
Mi-e greu să scriu acest articol, dar am simțit că trebuie să o fac. Pentru a face cunoscută o poveste de viață, de luptă pentru viață și o lecție din care ar trebui să învățăm și noi, cei ce stăm pe margine.
Alina
Trebuie să mărturisesc că am avut un cumul de sentimente și stări aflând pe îndelete despre toate prin care a trecut Alina Felenca, protagonista acestui material. În ultimul an, am vorbit periodic cu Alina despre evoluția luptei ei cu cancerul.
Dar până să mă decid să scriu materialul și să îi iau interviul, nu știam decât o parte din tot ce s-a întâmplat în viața ei. E o luptătoare, asta pot spune cu siguranță.
Alina mi-a fost colegă de școală, mai exact la liceu. Aveam aceeași înclinație pentru științele umaniste, de aceea ne-am întâlnit în singura clasă cu profil de filologie din liceu. Nu am stat împreună în bancă, dar era una dintre colegele cu care îmi plăcea să discut câte-n lună și-n stele.
După liceu, am pornit fiecare pe drumul ei. Am reluat legătura datorită rețelelor sociale al căror principal beneficiu este acela că ne-a adus mai aproape de oameni pe care, atlfel, probabil că îi pierdeam în negura amintirilor.
La un moment dat, ne-am și văzut, i-am propus să participe la un proiect foto pe care îl inițiasem atunci, pe tema „The thing I love„. Am fost la ea acasă. Pregătise un cheesecake pentru că unul dintre lucrurile care îi erau foarte dragi era să pregătească deserturi. Și să le savureze, desigur. I-am făcut fotografii cu acel cheesecake.
Și am vorbit, face to face, după mulți ani. Era bine, avea o relație stabilă, un job care îi plăcea – implica limba spaniolă, limbă pe care ea o adoră. Făcea sport constant – mereu o invidiam când îi vedeam fotografiile de la sală postate în social media, îi admiram constanța și determinarea.
Nimic nu prevestea turnura ulterioară a destinului ei.
Diagnosticul
La sfârșitul lunii ianuarie 2020, cu aproximativ două săptămâni înainte de efectuarea unei colonoscopii de rutină, Alina a observat câteva simptome care au pus-o pe gânduri. Și asta pentru că avusese o experiență cu tatăl ei, care se confruntase cu cancerul de colon cu ceva ani în urmă. Colonoscopia i-a confirmat bănuielile și totul nu a mai fost niciodată la fel.
Primul gând după ce gastroenterologul mi-a comunicat prezența unei formațiuni tumorale la nivelul rectului superior, a luat forma unei întrebări adresate acestuia: care e planul de luptă? Am fost extrem de calmă la momentul respectiv, rațională, asta poate și datorita faptului că eram familiarizată cu boala aceasta și aveam informații destul de bogate despre ea, povestește Alina.
Lupta
Planul de luptă a însemnat chimioterapie, radioterapie și mai multe intervenții chirurgicale. La care se adaugă curaj, optimism, reziliență. Dar și dependența de familie, părăsirea jobului, anxietatea sau abandonarea activităților care altădată erau o rutină și o plăcere: sport, pregătit deserturi, călătorii.
„Intervențiile chirurgicale și chimioterapia au adus episoade temporare de dependență (parțială, din fericire), în care sprijinul familiei a fost crucial. Ei bine, astfel de episoade nu sunt ușor de digerat, când știi că până mai ieri ai fost o persoana independentă, activă, ale cărei acțiuni nu erau îngrădite de nimic. Un alt lucru important a fost acela că s-au schimbat prioritățile. Am văzut lucrurile într-o cu totul altă lumină, așa că am putut să dedic mai mult timp noilor priorități”, spune Alina.
Acum, la aproape doi ani de la prima intervenție chirurgicală și începerea tratamentului, Alina nu mai are urme de boală în organism, NED (no evidence of disease, în jargonul medical).
La fiecare 3 luni trebuie să meargă la control și să facă un set de investigații RMN, CT si/sau ecografie abdominală pentru a urmări evoluția tratamentului și operației. Abia după 5 ani în care totul se va dovedi ok și boala nu recidivează, Alina va fi declarată vindecată.
Citește interviul cu Alina despre cum vezi viața și cum te raportezi la tot după o bătălie cu cancerul.
…
Curatorialist: Cum te raportezi la trecut, prezent și viitor atunci când știi că ai cancer?
Alina: Fiind adepta credinței că secunda următoare nu este garantata nimănui, am considerat și consider în continuare că am aceleași șanse pentru ziua de mâine ca orice altă persoană care nu s-a confruntat cu un diagnostic grav. Trecutul nu e o piatră care să îmi atârne de gat, să mă tragă înapoi, întrucât am conștiința împăcată că am făcut tot ceea ce a depins de mine pentru a avea grija de corpul meu, asta incluzând alimentația, odihna, managementul stresului, sport, mindfulness în ultimii ani dinaintea diagnosticării.
Cât despre prezent, mă consider zi de zi norocoasă pentru ca mă trezesc, pentru ca mă pot mișca, că mă pot bucura de lucrurile mărunte ale vieții.
Am învățat să accept și episoadele de anxietate, să nu fac o tragedie din ele, așa că prețuiesc fiecare zi.
Poți spune că există o lecție esențială pe care ai învățat-o în perioada de tratament?
Au fost multe lecțiile care mi-au fost predate în perioada tratamentului, unele din ele pentru prima dată, altele mi-au fost reamintite. Aleg să amintesc aici pe aceea că trebuie să avem grijă la cuvintele noastre, cu ele putem zidi și aduce frumos și bun în viețile celor de lângă noi, și tot cu ele putem provoca mult rău.
Te-ai întrebat vreodată „de ce eu”? Ai simțit nevoia să învinovățești pe cineva? Sau ai primit lupta ca pe ceva dat, o experiență prin care trebuia să treci?
Niciun moment nu mi-a trecut prin cap aceasta întrebare, de ce tocmai eu. Am avut însă dintotdeauna, de pe la vreo 16 ani mai exact, de când am început să am dileme existențiale, dorința de a cunoaște de ce-ul bolii, al suferinței. Când tata a fost diagnosticat cu aceeași afecțiune in 2013, am ales să nu îmi pun întrebarea de ce, am ales să consider că totul este o loterie când vine vorba de afecțiuni grave.
Prin prisma religiei mele, ar fi trebuit să consider că acest tip de experiențe sunt date cu un scop, pentru a se învăța o lecție, a se trece la un alt nivel de cunoaștere etc. După diagnosticul meu, mi s-a părut firesc să spun ca e vorba despre genetică și despre har.
Ai făcut ceva ce îți doreai de mult, dar nu îndrăzneai sau nu îi acordai timp înainte de a fi diagnosticată cu cancer?
Îmi doream de mulți ani să învăț să înot, însă teama de apă si de senzația de plutire, de a nu-ti simți pământul sub picioare m-au ținut în loc. După prima intervenție chirurgicală mi-am promis că atunci când procesul de revenire la normal se va fi terminat, voi merge să iau lecții de înot.
Ei bine, procesul e încheiat, însă situația epidemiologică actuală mă face să am totuși rețineri. Sper eu ca într-un final să îmi pot îndeplini acest vis. Înainte de diagnostic aveam o viață ordonată, bine organizata, în care aveam timp pentru orice îmi doream să fac.
După tratamente și intervenții chirurgicale, acum ești într-o stare stabilă. Poți spune că ai învins cancerul?
Conform protocoalelor oncologice, ești declarat vindecat după 5 ani, dacă nu au apărut recidive sau determinări secundare (metastaze) în tot acest timp. La momentul acesta, ce pot spune este ca AM AVUT cancer, dat fiind ca ultimele investigații de control au arătat că nu există boala în organism. Și că sper să nu revină.
Ce reprezintă acum cancerul pentru tine?
Poate o să pară aiurea, însă îl vad ca pe o oportunitate. Oportunitatea de a milita acum pentru prevenție, pentru un stil de viață sănătos, posibilitatea de a oferi sprijin celor care sunt acum în etapa tratamentului.
Dacă ar fi să rezumi lupta ta cu cancerul într-un cuvânt, care ar fi acela?
Mi-ar fi greu sa folosesc un singur cuvânt. Dintre cele mai importante care îmi vin acum în minte, voi alege ÎNCREDEREA. Încrederea în cei apropiați, în faptul că te susțin și îți sunt aproape în ciuda faptului ca uneori suferința lor este mai mare chiar decât a ta (viața a făcut să fiu în ambele poziții, atât de pacient, cat și de aparținător, și nu de multe ori am suferit mai mult ca aparținător, întrucât aveam constant senzația aceea de neputință).
Încrederea în medici, în faptul că dețin cunoștințele necesare pentru a adopta cea mai buna soluție în cazul tău, că mereu te vor informa cu acuratețe asupra situației de fapt și că te vor ajuta să alegi cea mai bună variantă pentru tine. Și că vor avea grijă și de sufletul tău, neuitând să fie oameni.
Dacă ai putea da timpul înapoi, înainte de cancer, ai schimba ceva în viața ta?
Primul gând care mi-a venit în minte a fost că nu aș mai fi nemulțumită de dimensiunea și aspectul nasului meu.
Într-adevăr, singurul lucru pe care l-aș schimba ar fi să îmi iubesc corpul mai mult, să îl prețuiesc mai mult.
38 de ani a fost atât de bun cu mine, nu am avut nicio problemă majoră de sănătate (aveam în casă doar Parasinus și Coldrex pentru episoadele de viroza respiratorie) și, cu toate acestea, eram mereu nemulțumită de forma lui, de micile imperfecțiuni.
Acum, când poarta urmele bătăliei duse și nu mai are nimic în comun cu forma pe care o avea înainte de diagnosticare, îl iubesc mai mult ca oricând.
Și aș mai schimba ceva: m-as îndepărta mai repede de persoanele toxice, de cele care nu aduc plusvaloare vieții mele ci, dimpotrivă, doar energie negativă.
Mi s-a întipărit bine o lecție pe care de multe ori am uitat-o și anume că nu trebuie să judec oamenii întrucât nu știu ce lupte duce fiecare. Și să mă gândesc de două ori atunci când sunt tentată să cred că problemele mele sunt cele mai mari, să nu uit că sunt semeni de-ai mei care duc bătălii mult mai grele decât a mea.
fotografii: Alina Felenca, Andreea Mira Photography
