Am ajuns pentru prima oară la Târgul Internațional de Artă Contemporană de la Viena –viennacontemporary, unul dintre cele mai importante evenimente dedicate artei din Europa Centrală și de Est. Experiența mea a fost cu atât mai intensă cu cât România a fost reprezentată de șapte galerii: Jecza Gallery, Himera, Sandwich, Sector 1 Gallery, SOLO, Suprainfinit Gallery și Catinca Tăbăcaru Gallery. Un semn că piața românească începe să-și facă tot mai vizibil loc pe scena europeană.
Dincolo de vizitarea galeriilor și de participarea la talk-uri, am reușit să o întâlnesc pe Marcella Beccaria, curatoare, istoric de artă și autoare. Ea este în prezent Curator-șef și Șef al Colecțiilor la Castello di Rivoli Museo d’Arte Contemporanea din Torino și a curatoriat expoziții dedicate unor artiști precum Claes Oldenburg & Coosje van Bruggen, Vito Acconci, Marinella Senatore, Jan Dibbets, Gilberto Zorio sau Nalini Malani. Marcella Beccaria a semnat monografii și cataloage de referință (Roberto Cuoghi, Yang Fudong, Francesco Vezzoli, Olafur Eliasson) și a colaborat cu instituții precum Bienala de la Veneția, Guggenheim Museum New York sau Museu Serralves Porto.
Interviu realizat de invitata noastră: Raisa Beicu.
Raisa își împarte timpul între branding, marketing și tot ce înseamnă artă – în special arta vizuală. Este atrasă de poveștile bine spuse — indiferent dacă apar într-o campanie sau într-o galerie. Jonathan Franzen este autorul ei preferat, iar Viena orașul-ei-soulmate. De ani de zile, își documentează întâlnirile cu arta vizuală în proiectul #NicioDuminicaFaraMuzeu
În cadrul viennacontemporary 2025, Marcella Beccaria a curatoriat secțiunea specială STATEMENT, intitulată în acest an Realities Building. Această platformă a fost creată în 2022, imediat după invadarea Ucrainei, ca spațiu dedicat temelor sociopolitice urgente. STATEMENT propune expoziții curatoriate și discuții publice menite să abordeze, prin artă contemporană, problemele globale cele mai presante. Pentru ediția de anul acesta, atenția a fost îndreptată pe controlul algoritmic, dezinformarea digitală și manipularea tehnologică, privite ca forme de realitate ce modelează viețile noastre.
Expoziția Realities Building aduce împreună artiști din diverse colțuri ale lumii: de la Zhanna Kadyrova la Agnieszka Kurant, Armando Lulaj, Oscar Muñoz, Cally Spooner sau Jonas Staal – și explorează, prin film, sunet și performance, cum poate arta să stimuleze gândirea critică, să creeze noi moduri de a privi realitatea și, în același timp, să ofere strategii de rezistență și libertate.
Într-o lume marcată de război, violență, autoritarism și dezinformare agresivă, secțiunea curatoriată de Marcella Beccaria devine o formă de răspuns artistic și intelectual, o încercare de a arăta că arta nu e doar martor, ci poate fi și un instrument de cunoaștere, de înțelegere și, poate, chiar de vindecare. Am discutat cu Marcella Beccaria despre miza acestei secțiuni, despre rolul artei în fața crizelor contemporane și despre cum putem privi, prin arta actuală, tensiunile din această lume.
Ce v-a făcut să vă concentrați pe controlul algoritmic și dezinformarea digitală ca teme principale a secțiunii STATEMENT? A fost o propunere exclusiv a dvs. sau a rezultat și din dialoguri cu viennacontemporary?
Tema a pornit de fapt dintr-o conversație cu viennacontemporary, care și-a dorit o expoziție angajată în raport cu urgențele actuale, în special cu relația dintre informație și dezinformare. De aici am început să elaborez tema și să lucrez cu o serie de artiști care abordează aceste urgențe pentru a dezvolta expoziția Realities Building. Am invitat câțiva artiști capabili să surprindă complexitatea lumii actuale și felul în care tehnologiile mediate ne modelează percepția. Cu cât folosim mai mult telefoanele, computerele, tehnologiile pe care le credem că ne conduc spre un viitor mai bun, cu atât înțelegem mai puțin cum funcționează. Este ceea ce se numește „black box effect”.
Un exemplu relevant este „cloud-ul”: ni se spune că datele sunt „în siguranță”, dar unde anume? De fapt, probabil într-un imens server din SUA, însă pentru noi rămâne ceva intangibil. Cu cât tehnologia e mai complexă, cu atât o înțelegem mai puțin și cu atât devine mai ușor să confundăm realitatea cu ficțiunea, informația cu dezinformarea.
M-aș mai opri și asupra lucrării creată de Zhanna Kadyrova (Ucraina) – RUSSIAN ROCKET PROJECT. Un proiect început în 2022, după invadarea Ucrainei de către Rusia. E un proiect colaborativ, de „low-tech”: artista produce stickere ce pot fi lipite pe ferestre de trenuri, mașini sau avioane, iar imaginea creează impresia că o rachetă rusească e pe punctul de a lovi diferite părți ale Europei. Lucrarea vorbește atât despre pericolul real, cât și despre cât de ușor pot fi fabricate imagini și scenarii prin media.
Această lucrare dialoghează, de exemplu, cu filmul de 18 minute al lui Jonas Staal, Propaganda Theater, rezultat al unei cercetări de lungă durată despre propagandă. El arată cum campaniile politice sau filme aparent „inofensive”, precum Top Gun sau alte blockbustere, sunt de fapt atent controlate de Pentagon, care impune condiții privind imaginea supremației SUA. Mesajul este că propaganda nu aparține doar trecutului, regimurilor totalitare, ci e omniprezentă și cu atât mai eficientă cu cât e mai bine camuflată.
Ați spus că trăim într-o eră în care totul pare vizibil, dar devine tot mai obscur și greu de înțeles. Cum se reflectă această tensiune în selecția artiștilor din Realities Building? Și ce v-a interesat în explorarea echilibrului fragil dintre digital, biologic și mineral?
Această tensiune dintre vizibil și invizibil se regăsește în multe dintre lucrările expuse. Unele par extrem de clare la prima vedere, dar pe măsură ce le urmărești descoperi straturi ascunse de sens și complexitate. Mi s-a părut important ca publicul să trăiască această experiență de „neprevăzut” – pentru că și în viața noastră cotidiană, ceea ce ni se prezintă ca evident ascunde de multe ori structuri de putere sau mecanisme subtile. În același timp, am vrut să includ artiști care pun în discuție nu doar dimensiunea tehnologică, ci și relația noastră cu biologia și cu resursele materiale ale lumii. Echilibrul dintre digital, biologic și mineral nu este o metaforă, ci o realitate a sistemelor în care trăim. Fiecare acțiune digitală are o amprentă ecologică, fiecare proces tehnologic se leagă de corpuri și de resurse. Arta are forța de a ne face să percepem acest raport fragil și de a ne responsabiliza.
Astăzi, manipularea digitală și dezinformarea au devenit aproape un câmp de război global – de la alegeri influențate în Statele Unite și Europa, la campanii cibernetice care au lovit țări precum România sau Polonia. Ați ales să aduceți aceste realități chiar în inima unui târg de artă. Într-un context atât de încărcat, credeți că arta poate merge dincolo de simpla documentare a realității, spre vindecare sau chiar mobilizare?
Cred în puterea artei. Arta produce moduri de gândire diferite de cele obișnuite. Nu e rolul artistului să documenteze fidel realitatea sau să prevadă viitorul, ci să ofere o cunoaștere critică. De aceea unele lucrări par greu de transpus în alt limbaj: au propria lor specificitate. Pentru mine, arta este o formă de cunoaștere. Când creez o expoziție, caut artiști care au această putere de a genera viziuni ce stimulează gândirea critică individuală. Nu e vorba de „frumusețe” în sens estetic, ci de forța unei lucrări de a provoca și de a deschide noi perspective. Într-o lume în care manipularea și dezinformarea sunt câmpuri de luptă globale, această gândire critică devine esențială. Este la fel de important să experimentăm arta în spațiul fizic, cu propriul corp și cu toate simțurile, nu doar printr-o imagine online sau pe telefon. Vizitarea unei expoziții e o experiență nemediată, diferită de simpla consumare de imagini.
Mi-a plăcut foarte mult titlul „Statement: Realities Building”. Cine l-a ales?
Eu l-am ales. Mulțumesc!
Ce ar trebui să ia cu el un vizitator după experiența Realities Building?
Sper să simtă această implicare fizică. Expoziția e gândită aproape circular, iar lucrările comunică între ele – unele imagini se reflectă în altele, proiecțiile dialoghează cu instalațiile. Aceste relații nu pot fi percepute decât direct, pe viu, nu doar dintr-un catalog sau de pe telefon.
Venind din Europa de Est, mă bucur să văd că România are șapte galerii prezente aici, un semn că piața începe să se dezvolte tot mai puternic. Totuși, trăim uneori cu impresia rămânerii în urmă. Din perspectiva dvs., mai este diferența dintre Est și Vest atât de mare în termeni de artă și infrastructură?
Am o admirație uriașă pentru artiștii români. Am vizitat Timișoara la Art Encounters și am fost impresionată de tradiția și de vitalitatea scenei locale, de la artiștii anilor ’50-’60 până la cei contemporani. Într-o lume globalizată, centrul și periferia sunt categorii tot mai relative. Nu mai există „un singur centru” al lumii artei – New York, Berlin, Paris, centrul se mută, iar orice oraș mic sau mare poate deveni un nucleu cultural, atâta timp cât sprijină artiștii locali.
A fost prima colaborare cu viennacontemporary?
Da, este prima. Și sper să nu fie ultima. Mi-a plăcut mult să fac parte din echipă.
