Péter Jecza – între formă, memorie și prezență
În perioada 20 iunie-20 august 2025, biserica fortificată din Alma Vii găzduiește expoziția “Form as presence” (“Formă ca prezență”), dedicată sculptorului Péter Jecza (1939–2009), una dintre figurile esențiale ale sculpturii românești postbelice. Evenimentul, organizat în parteneriat cu Fundația Mihai Eminescu Trust (MET), a făcut parte din Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu (FITS 2025) și a marcat debutul platformei SIT – Sessions in Transylvania, care leagă patrimoniul transilvănean de arta contemporană.
Interviu realizat de invitata noastră: Raisa Beicu.
Raisa își împarte timpul între branding, marketing și tot ce înseamnă artă – în special arta vizuală. Este atrasă de poveștile bine spuse — indiferent dacă apar într-o campanie sau într-o galerie. Jonathan Franzen este autorul ei preferat, iar Viena orașul-ei-soulmate. De ani de zile, își documentează întâlnirile cu arta vizuală în proiectul #NicioDuminicaFaraMuzeu
Expoziția curatoriată de Cosmin Florea și Irina Motroc propune o lectură stratificată a universului artistic Jecza: sculpturi în bronz și beton, realizate între 1974 și 2007, schițe și fotografii de atelier. Totul într-un dialog intim cu spațiul sacru al bisericii restaurate.
Cosmin Florea, scenograf și ceramist cunoscut mai ales pentru colaborările sale în teatrul contemporan (îndeosebi alături de regizorul Radu Afrim), trăiește de câțiva ani și în Alma Vii, unde a restaurat o casă veche. Din 2023, organizează anual expoziții dedicate unor artiști relevanți ai artei românești: Ștefan Câlția (2023), Sorin Ilfoveanu (2024), iar în acest an, Péter Jecza.
Sorina Jecza – viață alături de o operă
Sorina Jecza, istoric de artă, cercetătoare și soția artistului, este cea care duce mai departe moștenirea Jecza, alături de fiul lor, Andrei. Împreună au fondat Galeria Jecza, din Timișoara, devenită una dintre cele mai relevante instituții din arta contemporană românească. Am vorbit cu Sorina Jecza despre cum se construiește, în timp, o viață alături de un artist. Dar și despre cum iubirea, intuiția și prezența pot modela o operă în tăcere.
“Așa era Péter: transforma viața în formă, gestul în simbol, iubirea în materie.”
Cum a fost gândită selecția lucrărilor din această expoziție?
Cosmin și Irina au ales o serie mai expansivă, în timp ce lucrările lui Péter se împart clar în două etape. Prima este cea de la începuturile anilor ’70, până în 1979 – o perioadă de forme deschise, optimiste, pline de elan. Avem, de exemplu, o lucrare emblematică din acei ani care apare și într-o fotografie din atelier, din perioada 1970-1975. Toate lucrările de atunci sunt animate de un sentiment al lansării, al speranței. Dar, spre finalul anilor ’70, ceva se schimbă profund. Péter începe să-și concentreze formele, să le închidă într-un volum compact, cubul, pe care îl numește „monadă”. Primele monade apar între 1975 și 1978 și creează o punte între cele două mari perioade ale creației sale.
Una dintre lucrările din această etapă poartă titlul Espérance – „speranță” în franceză. Este o compoziție cu o figură umană stilizată, în care apare și motivul păsării, forme care trimit direct la influența lui Brâncuși. Întâlnirea cu Brâncuși, deși întârziată, a fost esențială. A înțeles atunci că forma umană poate fi mai mult decât reprezentare – poate deveni sugestie, esență, aspirație. Mai târziu, în 1987, Péter creează Buna Vestire, o lucrare în formă de zbor, de pasăre. Este anul în care s-a născut Andrei, fiul nostru. Această lucrare marchează din nou o transformare interioară – nașterea ca speranță, ca început.
Se zboară mult în expoziția aceasta. Dar mă uit în colțul expoziției și văd și o cădere.
Curatorii au fost atrași în mod clar de temele zborului, ale păsării, ale elanului – teme recurente în creația lui Péter. Au căutat lucrări care să exprime această idee a ascensiunii, a speranței, a depășirii limitelor. Dar selecția nu a fost una liniară sau simplistă. Au inclus și lucrări care contrazic, care tensionează aceste sensuri. Una dintre lucrările acestea este cea care ți-a atras ție atenția și pe care o regăsim așezată într-un colț al bisericii: Prometeu. O piesă puternică, un fel de zbor invers. În mitologie, Prometeu este cel pedepsit, vulturul îi devorează ficatul zi de zi. În lucrare, pasărea nu mai este un simbol al libertății, ci al cruzimii. Nu mai e Espérance, cu zborul său ușor și aspirant, ci o pasăre grea, apăsătoare, agresivă. Simți atacul, brutalitatea, inevitabilul. Mi-a plăcut enorm acest contrast. E, cumva, antipodul întregii serii despre speranță. Ai zborul, dar și căderea. Înălțarea, dar și prăbușirea. Péter nu se ferea de întuneric. Din contră, îl includea în limbajul său formal.
Ați menționat conceptul de „monadă” în lucrările lui Péter Jecza. Ce a însemnat acest concept care a devenit definitoriu pentru opera sa?
Din punct de vedere filozofic, „monada” este un concept formulat de Leibniz și desemnează o unitate fundamentală, indivizibilă. Péter a pornit de aici, dar a reinterpretat-o profund. Pentru el, monada putea fi și un cuplu – două entități care, prin dragoste, devin o singură ființă. Aproape o unitate androgină. A numit această serie „ciclul monadelor”. Aici apare o tensiune esențială: între unu și doi, între separare și fuziune. În sculpturile lui, aceste tensiuni sunt figurate adesea prin cuburi – volume geometrice aparent stabile, dar în care simți mereu o mișcare internă, o potențială ruptură. A mers mai departe: de la monadă, la „monadă ruptă”, la „erupție”, și apoi la triadă. Ajunge astfel la un sistem simbolic în care existența oscilează între unitate, dualitate și multiplicare. Poți vedea în asta o reflecție religioasă – trimiteri la Treime, o lectură afectivă – familia, cuplul, dar și o înțelegere profund vitală: viața nu stă pe loc. Viața se transformă, se multiplică, se desface și se reface.
Aș vrea să vorbim și despre lucrarea Familie.
Familie este o lucrare profund personală, dar și cu o forță simbolică largă. Inițial, era o compoziție inversată, gândită ca parte dintr-un monument dedicat lui Aurel Vlaicu (ideea zborului). Însă, odată cu nașterea lui Andrei, forma lucrării s-a schimbat. Cele două forme mari au fost întoarse, a apărut o relație: una masculină, una feminină. Între ele, un mic „moț”, simbolul copilului. Așa s-a născut această triadă. Lucrarea se numește Familie, dar vorbește despre alteritate, despre cum din doi se naște altceva. Este un simbol al multiplicării, al intimității, al devenirii. O formă care, deși abstractă, vorbește limpede despre intimitate, naștere, devenire.
Există o lucrare pe care o păstrați aproape, poate primită în dar de la soțul dumneavoastră?
Da, am o lucrare extrem de dragă mie, un cadou de la Péter la aniversarea celor 55 de ani. O compoziție formată din 55 de cubulețe – ca o cortină, o aglomerare de forme geometrice, fiecare marcată cu delicatețe. Pe reversul acestei structuri, a figurat două siluete care se apropie una de cealaltă – o imagine a unei poveri duse împreună. O metaforă a vieții în doi, a parteneriatului trăit în tăcere și complicitate.
Există și o lucrare-pereche, un pandantiv cu 18 cuburi, realizat pentru Andrei, fiul nostru, la împlinirea vârstei de 18 ani. Cuburile, în acest caz, formează o cunună, o încoronare simbolică. Două lucrări legate prin formă și iubire – una pentru mine, una pentru el. Așa era Péter: transforma viața în formă, gestul în simbol, iubirea în materie.
Lucra mult domnul Jecza în atelier?
Da, lucra mult în fiecare zi. Avea un program bine stabilit: de obicei, începea în jurul orei 10 dimineața și lucra până la 14. La acea oră ajungeam și eu în atelier, unde întotdeauna era multă lume. Atelierul devenise un fel de punct de întâlnire – un spațiu boem, unde prietenii se adunau, stăteau la masă, primeau un pahar de țuică și povesteau. El obișnuia să spună în glumă: „Mă duc că mă așteaptă pacienții.”
În timp ce discuțiile curgeau în jurul lui, el continua să lucreze. Când modela, avea în jur prieteni – era o formă de comuniune artistică. Când lucra cu motoarele, deci momente zgomotoase, în care atelierul „zbârnâia”, era mai retras, absorbit în proces.
Ați fost mereu obișnuită cu oameni în jur. Cine știe numele Jecza din Timișoara, știe și că primiți mereu vizitatori – nu doar în galeria Jecza, ci și în propria casă. Aveți și momente în care simțiți că vă invadăm prea mult spațiul?
Multă lume își pune această problemă, dar am un sistem de autoapărare care e foarte simplu: când nu mai pot, închid ușa.
Cum ați construit planul de a duce mai departe moștenirea lui Péter Jecza?
Totul a crescut organic. Nu am avut un plan. Când Andrei a terminat liceul, nu a vrut să meargă la București. Aveam un teren în spate și am zis: mai bine facem aici o galerie. Péter era încă în viață atunci. Când el s-a îmbolnăvit, galeria era doar o construcție neterminată. După moartea lui, în 2009, eu eram cercetător, cu un salariu mic, iar Andrei avea 19 ani. Tot ce am avut au fost lucrările lui Péter – cu ele am construit casa, am plătit școala lui Andrei în Anglia, cu ele am supraviețuit. Am făcut barter pentru materiale de construcție, am vândut lucrări sub preț ca să putem merge mai departe. A fost greu, dar am reușit, iar în 2011 am deschis galeria. Și de atunci am mers înainte.
Câți ani aveați când l-ați cunoscut pe Péter Jecza?
Când l-am cunoscut pe Péter, în 1978, aveam 23 de ani. El avea 40 și era deja un artist format, cunoscut, cu un nume care pentru mine suna impunător. Îmi imaginam că în spatele lui se află un om serios, poate chiar în vârstă – era deja considerat un maestru. De fapt, era un tip destul de ursuz la prima vedere. Dar, în același timp, mucalit, bun, cald. Doar că vorbea puțin. De aceea, am ajuns eu să vorbesc în locul lui – mi se părea că lumea aștepta să audă „păsărele” ieșind din gura maestrului și cum el tăcea, încercam eu să completez.
Așa era el: nu oferea niciodată un răspuns spontan. Aveai impresia că nu vei scoate nimic de la el, niciodată. Dar, în tăcere, în mintea lui se cocea ceva. Și când, în sfârșit, apărea ideea, era atât de nouă, atât de neașteptată, încât aveai impresia că lumea se naște din nou, atunci, pe loc. Doar că procesul nu era grăbit. Era lent, interiorizat, ca o gestație mentală. Iar în tot acest timp, în care el elabora, eu puteam vorbi ore întregi – părea că nu mă ascultă deloc. Când realizam, însă, că mă ascultă, era de fapt momentul în care și el își suspenda gândirea. Avea propriul lui ciclu creativ, lent, dar foarte elaborat.
Mai târziu, am descoperit că și fiul nostru, Andrei, a moștenit această trăsătură. Și el a vorbit târziu – dar când a făcut-o, a vorbit impecabil. La fel ca Péter, procesează mult înainte să acționeze. Eu, în schimb, sunt spontană. Pot să spun imediat ce-mi trece prin minte, chiar dacă e o prostie. Dar Péter era altfel. Îmi plăcea o vorbă a lui care a rămas pentru mine un fel de imn de viață: „Lucrurile trebuie făcute așa cum merg stelele pe cer.” Fără grabă. Cu tihnă, cu constanță și consecvență. Și cu timp. Pentru că, spunea el, nimic nu se arată pe loc. Trebuie să lași lucrurile să se dezvăluie.
V-ați cunoscut într-un an important pentru devenirea sa artistică. Vorbesc acum de Bienala de la Veneția din 1978. Ce amintiri aveți din acea perioadă?
Am avut un noroc extraordinar să ne întâlnim. La început, nici nu realizam cât de mult îl influențam. Eram complet naivă, o tânără fără nicio pregătire în artă. Péter desena caiete întregi de schițe și mi le arăta cu încredere. Cu obrăznicia sinceră a celui care nu înțelege încă limbajul artistic, alegeam din ele ce lucrări să creeze. Așa s-a întâmplat și cu participarea lui la Bienala de la Ravenna, în 1978 – chiar anul în care ne-am cunoscut. Tema bienalei era legată de universul lui Dante, dat fiind locul desfășurării: Ravenna, orașul poetului. Péter a lucrat intens pentru acea ediție, a făcut numeroase schițe. Mi le-a dat să le văd, iar pentru el, prins între idei, forme și concepte, eu aduceam un ochi complet neformat, proaspăt, lipsit de prejudecăți. Intuiția mea, venită din afara lumii artei, l-a ajutat să aleagă. Așa am ales o lucrare care a devenit, în mod neașteptat, cea mai premiată lucrare a lui. Acela a fost și începutul ciclului de „monade”. Lucrarea respectivă mi s-a părut fascinantă. Era ca un cub desfăcut – rămâneau doar cele patru colțuri, iar în interior se revela o lume umană, figurativă. Exteriorul era perfect lustruit, precis, clar. Pentru mine, acea operă rezumă exact ce înseamnă Dante: o formă extrem de elaborată, lucrată minuțios, aproape matematic, dar care ascunde în interior o lume zbuciumată, existențială, profund tulburătoare. Lucrarea lui Péter funcționa la fel, o ruptură care, văzută din afară, pare controlată și perfectă, dar care înăuntru dezvăluie neliniște, viață interioară, tensiune.
Așa lucra mereu: îmi arăta schițele, iar eu bifam cele pe care le considera demne de transformat în opere. Avem și acum caiete întregi, pline de X-uri puse de mine; unele lucrări s-au concretizat, altele au rămas în stadiul de idee.
Deci, putem concluziona că iubirea a fost un catalizator pentru sculptura lui Péter Jecza?
Da, Brâncuși a fost prima lui influență majoră. Apoi Henry Moore. Între acești doi poli, Péter Jecza și-a căutat forma. Dar ceea ce a declanșat totul a fost dragostea.
Mi-ați spus cândva că ați fost alături de soțul dumneavoastră de la sculptura numărul 193 până la sculptura cu numărul 1193. Ce credeți că ați însemnat pentru Péter Jecza?
La un moment dat, la vernisajul unei expoziții, am auzit un interviu cu Péter pe care nu-l mai văzusem sau auzisem până la momentul respectiv. Reporterul l-a întrebat ce însemn eu pentru el. Iar Péter, cu o sinceritate tulburătoare, a spus: „Pentru mine, Sorina e mai importantă decât orice critic. Ea vede dinăuntru.” A fost o declarație de dragoste care m-a copleșit. El spunea că veneam fără filtre, cu o inocență care îi aducea claritate în momentele lui de frământare artistică. Uneori, observațiile mele îl ajutau să tranșeze probleme interioare adânci. Am auzit acele cuvinte după zece ani de la dispariția lui și au fost mai prețioase decât orice. (zâmbește)
