Expoziția Body of the Unseen – o reapariție poetică a unui suprarealist român prea puțin cunoscut acasă.
La mai bine de un secol de la naștere și la aproape un veac de la plecarea din România, Jacques Hérold revine – nu personal, ci prin lucrări care par să fi păstrat, între suprarealism și melancolie, urmele unei absențe. Expoziția Body of the Unseen, curatoriată de Dorian Dogaru și prezentată de RUS Collection la PLAN4, nu este doar o retrospectivă: este o reapariție poetică, o punere în scenă a unei tensiuni între vizibil și invizibil, între memorie și uitare.
Născut la Piatra Neamț, format în Bucureștiul interbelic și maturizat artistic în Parisul avangardelor, Hérold (1910–1987) este considerat unul dintre cei mai importanți pictori ai suprarealismului târziu. A legat prietenii cu Victor Brauner și Yves Tanguy, a intrat în cercul lui André Breton, dar nu a aderat pe deplin la dogmele mișcării. A întreținut o prietenie apropiată cu Constantin Brâncuși, pentru care a lucrat o vreme ca bucătar sau secretar — o relație de discreție și rigoare care avea să-i influențeze vocabularul plastic.
Interviu realizat de invitata noastră: Raisa Beicu.
Raisa își împarte timpul între branding, marketing și tot ce înseamnă artă – în special arta vizuală. Este atrasă de poveștile bine spuse — indiferent dacă apar într-o campanie sau într-o galerie. Jonathan Franzen este autorul ei preferat, iar Viena orașul-ei-soulmate. De ani de zile, își documentează întâlnirile cu arta vizuală în proiectul #NicioDuminicaFaraMuzeu
Plecat din România în tinerețe și stabilit definitiv în Franța, Hérold este astăzi mai cunoscut și mai studiat în Occident decât în țara sa natală, unde opera lui rămâne insuficient explorată. Un desen fragil, o siluetă onirică, un titlu enigmatic – toate sunt frânturi ale unei realități visate și poate tocmai de aceea mai adevărate decât ceea ce vedem.
Am stat de vorbă cu Dorian Dogaru, curatorul expoziției și directorul prestigioasei galerii Georges-Philippe & Nathalie Vallois din Paris, despre acest proiect și despre relevanța artei într-o lume aflată în criză. Expoziția de la București marchează o întoarcere simbolică a lui Hérold în spațiul cultural românesc și o inițiativă curatorială care leagă Parisul și Bucureștiul într-un dialog artistic subtil.
Cum ai ajuns la titlul Body of the Unseen? Ce semnifică acest „corp invizibil” în contextul operei lui Hérold?
Căutam un titlu care să sugereze o formă de senzualitate — aproape o seducție — prezentă profund în cele mai abstracte lucrări ale lui Hérold. Totodată, îmi doream să deschid o ușă către ideea de nespus, atât de esențială în suprarealism. În pictură, acest „nespus” devine un „nevăzut”. Acest „corp invizibil” este tocmai ceea ce propune Hérold: în fiecare lucrare există o zonă care scapă privirii directe, care nu se oferă imediat și care cere imaginație, poezie. Altfel, riști să privești fără să vezi cu adevărat. Nu e un păcat capital, dar poate înseamnă să ratezi esențialul.
Deși Hérold are un loc recunoscut în istoria artei franceze, numele său este mult mai puțin cunoscut în România. De ce crezi că a fost uitat în țara sa de origine?
Nu cred că este vorba, în primul rând, despre artă, ci despre istorie. Hérold n-a fost uitat cu adevărat, dar exilul i-a jucat un rol nefavorabil. A părăsit România de tânăr și nu s-a mai întors niciodată, ceea ce, într-un context politic și cultural complicat, a contribuit la distanțarea sa simbolică de scena artistică locală. Cauzele sunt multiple și ar merita o analiză serioasă a politicilor culturale românești din ultimul secol. Cert este că Hérold are nevoie de mari expoziții instituționale în România pentru a-și regăsi locul firesc, alături de Victor Brauner, ca un reper al modernității românești. Nu e suficientă recunoașterea internațională. Aceasta este, în fond, una dintre ambițiile expoziției: să contribuim la această necesară redescoperire.
Expoziția este prezentată ca o „reapariție poetică”, nu ca o retrospectivă. Ce semnificație are această diferențiere?
Ne-am dorit să evităm o abordare didactică, greoaie, demonstrativă. În locul unei cronologii rigide, am ales să punem accent pe anumite perioade de creație, asumând o selecție subiectivă, aproape emoțională. Asemenea lucrărilor lui Hérold, expoziția este visătoare, aerisită, senzuală — deschisă imaginației. Nu ne-am propus un discurs academic, ci o redescoperire vie, senzorială, a unei opere care nu a tolerat niciodată dogma, morala sau logoreea teoretică.
Cum s-a conturat selecția lucrărilor? Ai urmat o logică tematică, cronologică sau mai degrabă afectivă?
Am avut acces la frumoasa colecție RUS, care cuprinde circa douăzeci de lucrări — desene, picturi, sculpturi. Din motive evidente, nu le-am putut include pe toate. Selecția s-a construit în jurul unor piese-cheie, menite să imprime un ritm și un suflu propriu fiecărei săli. Mă gândesc, de pildă, la sculptura Femmoiselle, care întâmpină vizitatorii în prima sală ca un fel de sfinx contemporan — misterioasă și tăcută. Nu e o prezență întâmplătoare: trimite la mitul lui Oedip, atât de important pentru psihanaliza care a inspirat suprarealismul. Este, pentru noi, un mod de a începe cu o enigmă, nu cu o explicație.
Am căutat și un echilibru între abstract și figurativ, între vizibilul care se sustrage și cel care se impune. Mai ales, însă, am gândit această expoziție ca pe o experiență care continuă și după ce părăsești spațiul. Așa cum spunea Gabriel Orozco: „important nu e ce vezi într-o expoziție, ci ce îți amintești că ai văzut după ce ai plecat”. Tocmai această persistență a privirii, această reverberație a neliniștii și a dorinței, am încercat să o provocăm.
Există o lucrare din expoziție față de care ai o afinitate specială?
Dincolo de Femmoiselle, aș alege Le Miroir Intérieur, un tablou din 1973, de aproape un metru înălțime – este pur și simplu magnific. Fundalul său de un terracotta cald pare să miroasă a pământ din sud; îi conferă o densitate materială rară. În mijlocul acestei călduri minerale, oniricul își face loc, dar fără să caute să seducă. E frontal, aproape abrupt. Și tocmai asta mă atrage. Titlul său e o piruetă, o punere în abis, ca un gest elegant de eschivare. Tabloul pare că refuză privitorul, cu un soi de detașare. Există în el ceva inaccesibil, aproape sacru — dar nu un sacru profan, diluat, ci unul exigent, care cere distanță.
Niciodată nu știi exact unde să privești. Realul și reflecția sa se sustrag necontenit, interiorul și exteriorul se confundă. Poți reveni de zeci de ori în fața acestui tablou, uitând ce ai văzut anterior, și mereu o iei de la capăt. Îmi place ideea că nu deținem niciodată cu adevărat ceea ce contemplăm.
În fond, lucrarea spune ceva și despre latura mai jucăușă a lui Hérold — acel zâmbet subtil, greu de prins, dar prezent în complexitatea formelor. Și despre bucuria lui tăcută în fața vieții.
În anii ’40, Hérold a cunoscut războiul, exilul, frica. Arta lui a devenit un refugiu și o formă de rezistență. Mai poate arta de azi să ofere un adăpost în fața întunericului?
Arta nu a oprit niciodată căderea nopții, dar uneori ne oferă un pat mai moale în care să visăm. Nu este o baricadă, ci o cale de evadare. O modalitate de a traversa haosul, rămânând — în ciuda totului — de partea dorinței. Arta nu consolează, ci dislocă. Se strecoară pe sub evidențe, face să tremure certitudinile, deschide o fereastră acolo unde altfel ar fi doar zid.
„Arta este un anti-destin”, spunea André Malraux.
Ce ar trebui să înțeleagă publicul român despre suprarealismul târziu al lui Hérold? Mai este acest tip de artă relevant?
Suprarealismul a împlinit 100 de ani anul trecut, dar vitalitatea sa rămâne intactă. La Hérold, suprarealismul târziu înseamnă o îndepărtare de manifeste și dogme, o abandonare în poezia formelor, într-o libertate a privirii care, pur și simplu, face bine. Așadar, da, e mai relevant ca oricând. Într-o lume în care totul trebuie explicat, motivat, justificat, e prețios să-ți permiți luxul de a te opri, de a contempla ceva frumos, fără alt scop decât acela de a simți un strop de tandrețe și mirare.
Ce ar zice oare Hérold dacă ar vizita această expoziție?
Cred că ar fi, desigur, surprins și emoționat — poate chiar copleșit — dar s-ar grăbi să ascundă asta. Ar păstra o anumită distanță, din pudoare și modestie, ca și cum ar fi vorba despre opera altcuiva. Ar arunca o privire asupra lucrărilor sale, bineînțeles, dar l-aș vedea deja deturnând conversația către arhitectura spațiului expozițional. Arta eschivei.
