Marius Bercea, unul dintre cei mai apreciați artiști români pe scena internațională, semnează prima sa expoziție personală de mari dimensiuni în București: New Tenant | Sunshine Noir, găzduită de Scânteia+ și curatoriată de Tevž Logar. Proiectul marchează și debutul oficial al galeriei timișorene Jecza în Capitală.
După ani în care lucrările sale au fost expuse în Los Angeles, New York, Tokyo sau Berlin, Bucureștiul îl întâlnește, în sfârșit, pe Marius Bercea. Și o face printr-un proiect matur, complex, în care pictura se dilată și devine mediu total.
Vernisajul a fost unul dintre cele mai efervescente evenimente culturale ale acestui sezon și a adus laolaltă o comunitate puternică de artiști, curatori, colecționari, jurnaliști, lideri de instituții sau prieteni ai scenei de artă. Câteva sute de persoane au venit la Scânteia+ încă din prima seară a deschiderii expoziției, semn că publicul bucureștean îl aștepta de mult timp pe Marius Bercea. Cunoscut pentru felul în care suprapune lumina californiană peste texturile Transilvaniei — un melanj pe care l-a numit Transylfornia — Marius Bercea propune în acest proiect un univers dens, în care pictura se întâlnește cu scenografia, obiectele fizice și instalația. Curajul cu care abordează culoarea, intensitatea cu care lucrează straturile vizuale, dar și interesul pentru teme precum timpul — ca memorie, istorie sau absență — sunt vizibile în fiecare lucrare.
Interviu realizat de invitata noastră: Raisa Beicu.
Raisa își împarte timpul între branding, marketing și tot ce înseamnă artă – în special arta vizuală. Este atrasă de poveștile bine spuse — indiferent dacă apar într-o campanie sau într-o galerie. Jonathan Franzen este autorul ei preferat, iar Viena orașul-ei-soulmate. De ani de zile, își documentează întâlnirile cu arta vizuală în proiectul #NicioDuminicaFaraMuzeu
L-am întâlnit pe Marius Bercea chiar înainte ca spațiul expozițional să prindă forma finală. Lucrările încă își căutau locul — unele suspendate, altele sprijinite temporar de pereți, în așteptarea deciziilor finale. Am discutat despre ce înseamnă, pentru el, întâlnirea cu Bucureștiul, despre legătura profundă cu California, despre pictură ca formă de memorie stratificată sai despre cum un artist se raportează la timp.
Ai fost mult așteptat la București. Expoziția „New Tenant | Sunshine Noir” a generat entuziasm și curiozitate încă înainte să fie anunțată oficial. Ai un fan base extrem de puternic aici. Cum ai simțit acest moment de întâlnire cu publicul din Capitală?
Cred că a fost important pentru mine să ajung în București cu ceva matur, sedimentat. Am așteptat momentul potrivit și, între timp, am continuat să lucrez pe o direcție care, până de curând, rămăsese mai puțin vizibilă – o serie de obiecte, construcții, lucruri pe care le făceam în paralel cu pictura, aproape ca pe un exercițiu secundar. Când am simțit că aceste două lumi – pictura și partea asta mai tactilă, tridimensională – pot coexista coerent, am știut că e timpul. Discuțiile cu Andrei Jecza și cu Tevž Logar au venit firesc, iar propunerea spațiului Scânteia Plus a însemnat un cadru perfect pentru ceea ce aveam de spus vizual.
Știm că piesa Noul Locatar de Ionesco a fost una dintre inspirațiile care au condus la construirea acestei expoziții. Există o lucrare centrală care condensează ideea de spațiu sufocant din piesa lui Ionesco?
De fapt, sunt niște piese de puzzle care deși foarte diferite, sunt dominate de același personaj însingurat. Același tip de anxietate. Toate aceste personaje sunt în proximitatea unui labirint domestic. E un monolog al unui timp pietrificat. Nu poți să citești momentul zilei, nu poți să citești starea emoțională a personajelor.
Colțul expozițional cu piscina atrage imediat atenția — are o încărcătură cinematografică, dar și afectivă, aproape documentară. Cum a luat naștere această scenă și ce semnificație are în ansamblul expoziției?
Colțul expozițional a pornit de la o imagine-document dintr-un road trip prin California, când am făcut o cercetare extinsă în jurul deșertului și al orașelor abandonate. Nu mai aveam răbdare să fac schițe în mișcare, așa că am început să-mi creez un jurnal vizual pe bază de fotografie. A fost ca un backup de memorie, din care apoi am extras atmosferă, culoare, compoziție. Lightboxul inserat în perete vine dintr-o zonă mai comercială — îl vezi peste tot în estetica americană, în publicitate, în industria de consum, are și o doză de kitsch controlat. L-am contrabalansat cu elemente care trimit la design-ul modernist californian – riflaje, texturi inspirate din Palm Springs, dar și de brise block-ul care „blochează” The Wind of Change (vântul schimbării). Pe perete, un corp alb de iluminat face o trimitere discretă la plafonierele standard din garsonierele de tip confort 1, 2 sau 3. Portretul cu ceas Casio – un personaj „timeless” – înregistrează trecerea timpului ca un martor tăcut al scenei. Iar silueta albă, așezată la marginea piscinei – inexpresivă, aproape abstractă – devine un simbol: Noul Locatar. Cel care ocupă, contemplă, dar nu revendică spațiul. Cel care ajunge prea târziu sau nu mai are cui să explice de ce a venit.
Ce rămâne în atelier atunci când îl golești pentru o expoziție?
Atelierul e locul în care îmi petrec cea mai mare parte a vieții. Orele trec fără să-mi dau seama în spațiul de creație. Am norocul unui atelier extrem de mare — și, în același timp, imprevizibil: friguros iarna și călduros vara. Acest climat îmi dictează și tipul de comportament la nivel de producție. Iarna pictez pe suprafețe mari, ca să-mi țin sângele în mișcare, iar vara mă concentrez mai degrabă pe zone experimentale sau pe lucrări de dimensiuni mici. Atelierul, însă, nu se golește niciodată. Pentru mine, pictura are o relație profundă cu arheologia: adun straturi, lucrez la mai multe lucrări în paralel, mă întorc mereu asupra lor. Tehnica uleiului presupune uscare, suprapunere, așteptare. Tot timpul există o lucrare pe perete, în lucru sau în repaus.
Sigur, când pregătesc o expoziție și lucrările pleacă, apare un fel de gol — dar nu e unul real. E, mai degrabă, un rollercoaster emoțional. Lucrările pleacă, dar în același timp se creează loc pentru altceva. N-am niciodată senzația de „kilometrul zero”.
Ești unul dintre artiștii români care au devenit relevanți la nivel internațional. Cum simți piața de artă din România? E doar o impresie de interior că lucrurile se mișcă, sau chiar e o creștere reală?
Nu, nu e o iluzie, piața din România chiar se dezvoltă. Lucrurile merg într-o direcție bună. Putem să ne comparăm deja cu țări mari din proximitate — cum ar fi Polonia, Cehia sau chiar Leipzigul german — care vin cu un bagaj istoric asemănător. Avem curatori respectați, care au deja recunoaștere internațională, galerii active și artiști care intră în colecții importante: Pompidou, Tate, MoMA. Asta spune mult.
Ai participat recent la expoziția „Shadows of Others” la MAKI Gallery din Tokyo — un proiect care reflectă poziția României (și nu numai) într-un context global tensionat. Cum a fost percepută această temă în Japonia? Ai simțit o deschidere specială din partea publicului pentru un discurs venit „din est”?
Aș putea spune, parafrazându-l pe Simion Cernica, că a fost o tranziție „din periferia centrului în centrul periferiei”. E un tip de survol cultural și geografic pe care îl practic de mult timp. Titlul Shadows of Others — nu vreau să-l explic prea mult, ca să nu-i degradez metafora — are o rezonanță firească în acest moment. Trăim un rollercoaster emoțional global, în care lucruri ce păreau greu de contextualizat acum 20 sau 30 de ani sunt astăzi mai ușor de înțeles. Publicul japonez știa deja ce înseamnă să vii dintr-o zonă estică, să porți cu tine straturi de istorie, de memorie, de reprezentare. A fost, paradoxal, o conversație ușoară — nu a fost nevoie de multe explicații. Ce a complicat puțin lucrurile a fost doar traducerea: de la română la engleză, de la engleză la japoneză, apoi înapoi în engleză. Dar publicul japonez are un tip de educație care nu poate fi comparat cu cel al niciunui alt popor. E o formă de receptivitate și profunzime aproape genetică.
Ai descris pictura ca pe un „teritoriu arheologic”. Ce înseamnă asta, mai ales acum, când aduci și obiecte reale din atelier în spațiul expoziției? Le-ai gândit așa de la început?
Nu, lucrurile nu au fost gândite așa de la început. Obiectele au apărut treptat, pe măsură ce le lucram, iar faptul că am amânat expoziția a fost, de fapt, un câștig. Toate elementele s-au așezat la locul lor, ca într-un lego: decizii estetice, materiale, stilistice.
A fost pentru prima oară când am lucrat într-o formulă extinsă, cu o echipă. Până acum am fost obișnuit să lucrez singur, să fiu stăpânul propriilor decizii. De data asta, a fost un proces de tip orchestră: a trebuit să explic detalii extrem de precise despre producția fiecărui obiect, să testăm tehnici, să ajustăm împreună. M-a fascinat mereu lumea fashion designului, spre exemplu — unde colaborează croitori, fotografi, make-up artiști — și m-am trezit brusc în ceva asemănător.
Cum s-a simțit această tranziție de la solitudinea atelierului la munca de echipă?
Din fericire, am găsit în Cluj oamenii potriviți, cu care am lucrat foarte bine și asta a ușurat mult lucrurile. Dar după acest experiment, recunosc că a revenit o poftă de a picta.
În spatele expoziției „New Tenant | Sunshine Noir” nu se află doar un artist cu o voce vizuală puternică, ci și o direcție curatorială articulată cu grijă, construită în jurul unei viziuni pe termen lung. Andrei Jecza, fondatorul galeriei timișorene Jecza Gallery, este cel care a inițiat și coordonat acest proiect ambițios — un debut bucureștean care marchează extinderea strategică a galeriei într-un nou context urban. Format într-un mediu cultural încă din copilărie și activ de peste 14 ani pe scena artistică din vestul țării, Andrei Jecza vine în Capitală cu un portofoliu consistent și cu un obiectiv clar: acela de a contribui la o scenă artistică matură, conectată internațional, dar ancorată local. Am stat de vorbă cu el despre această tranziție, despre alegerea lui Marius Bercea pentru deschiderea noului spațiu și despre cum poate funcționa o galerie ca spațiu viu — de întâlnire, dialog și continuitate.
De peste 14 ani contribui activ la conturarea scenei artistice din Timișoara. Ce te-a convins că e momentul să deschizi un spațiu și în București și care îți sunt gândurile/intențiile pentru această extindere?
Am început galeria Jecza în primul rând pentru a onora moștenirea sculptorului Petru Jecza, tatăl meu. Am crescut înconjurat de artă și de artiști, într-o casă transformată de părinții mei într-o instituție culturală încă din anii ’90. Știam încă de adolescent că vreau să fiu galerist. În 2008 am început cu un pop-up și cu un ziar de artă contemporană — 1mpdeartacontemporana — iar în 2011 am deschis oficial Jecza Gallery. Inițial visam la o galerie axată exclusiv pe sculptură, dar în timp am extins focusul. Am dus mai departe direcția Fundației Triade, fondată de părinții mei în 2000, și am adăugat vocea generației mele. Așa am ajuns să expunem atât artiști contemporani generației tatălui meu – Constantin Flondor, Paul Neagu, Roman Cotoșman, Doru Tulcan, Liviu Stoicoviciu, Molnar Zoltan, Ion Grigorescu, grupurile Sigma și subReal – cât și artiști mai tineri: Dumitru Gorzo, Roman Tolici, Genti Korini, Tincuța Marin, Cristian Sida, Laurian Popa, Pusha Petrov, Vladiana Ghiulvessis ș.a.m.d.
Din 2018 am preluat complet conducerea galeriei, cu toate responsabilitățile care vin odată cu ea. Am început să consolidăm o piață națională și să vindem din ce în ce mai multă artă în România. Am crezut mereu că o galerie are o dublă menire: cea clasică, de vânzare, și cea informală, de a crește si educa un public. Am investit constant în tururi ghidate, interviuri, studio visits – formate care contribuie la educarea unui public în formare. La un moment dat, numărul colecționarilor noștri din București a început să crească. Deși visam la o galerie în Vest, am decis să începem cu Bucureștiul. Dacă totul merge bine, promitem și o galerie la Paris. Ne propunem să fim una dintre cele mai bune galerii din România – o galerie care își respectă colecționarii și publicul, care poate deschide nu doar o expoziție blockbuster, cum este cea de debut cu Marius Bercea. Credem că piața de artă din România este în creștere și că acesta e un moment-cheie pentru a fi în București.
De ce ai ales ca debutul Jecza în capitală să fie marcat de o expoziție a lui Marius Bercea ? Ce înseamnă această colaborare pentru tine, la nivel personal și profesional?
Publicul de artă din București este expus unui număr tot mai mare de evenimente de primă mână, așa că nu cred că am fi putut avea un debut mai bun. „Go big or go home” este un motto pe care mi l-am asumat aici. Să deschidem în Capitală cu un artist care nu a mai expus la București de peste 20 de ani, dar care are o carieră internațională solidă, cum e Marius Bercea, a fost o șansă unică. Împreună cu Marius și Tevž Logar am decis să construim o expoziție muzeală în contextul unei galerii. Am avut sprijinul Scânteia+, dar și al unor parteneri importanți: Banca Transilvania, prin Omer Tetik și Mădălina Dina — parteneri și în Timișoara — și Catena pentru Artă, prin amabilitatea doamnei Anca Vlad, colecționară și susținătoare a galeriei.
La nivel personal, îmi împlinesc un vis pe care îl am încă din 2012, când l-am cunoscut pentru prima dată pe Marius Bercea. La galerie nu pot promova artiști în care nu cred profund — fie că îi colecționez, fie că îi admir sincer. Visul meu inițial a fost să am o lucrare de Marius în colecția personală. Nici nu îndrăzneam să visez, atunci, la o expoziție. Iar el mi-a împlinit acest vis, oferindu-mi o lucrare despre care scrisesem un text. Marius este un om extraordinar de generos — nu doar prin acest gest, ci mai ales prin felul în care își tratează prietenii, studenții și artiștii tineri. Mereu l-am simțit ca pe un frate mai mare. Puțini știu, dar înainte de a avea onoarea să-l expun, el mi-a sugerat mulți artiști pentru galerie, m-a invitat la o mulțime de evenimente când eram student la Londra (la care nu aș fi avut acces altfel), mi-a prezentat oameni din zona artei contemporane, m-a ghidat și sprijinit. Pentru toate astea îi sunt profund recunoscător. Să îl expun în România — cu sprijinul său și al galeristului său din Los Angeles, François Ghebaly — este atât un moment personal, cât și profesional extrem de important. Un adevărat milestone în cariera mea.
„New Tenant | Sunshine Noir” te-a plasat în centrul unui proces complex: un artist cu notorietate internațională, un curator consacrat, un spațiu nou în București și o abordare curatorială care aduce pictura în dialog cu instalația și scenografia. Cum s-a văzut din interior acest efort de coordonare?
Aș fi mers și pe Lună pentru prima expoziție a lui Marius Bercea în România, într-un context de galerie — așa că, indiferent de provocări, am acceptat din prima. Știam că va fi o expoziție cum nici Marius Bercea, nici Tevž Logar nu mai făcuseră: toată lumea se aștepta, poate, la un demers „cuminte”, de salon. Dar provocările mă motivează. Și mai mult decât atât, am simțit că momentul se aliniază cu faptul că reușisem deja să coagulez în jurul meu o echipă foarte bună, căreia îi sunt profund recunoscător. De la Ema, Vanessa, Florina și cea mai nouă colegă, Andreea, până la echipa de montaj din Timișoara, cu Ionuț și Virgil, la Andi Popescu și Radu Abraham — pe care îl știam deja din colaborările în zona de design ale soției mele, Adela — la Andrei Mîndru și Bobo, care ne-au sprijinit cu partea tehnică de ecleraj, Andrei Lupșa, Corina Bîrlădeanu și Noemi Meilman, și întreaga echipă de mediatori pe care am format-o la RAD Art Fair — Eva-Maria, Diana, Ema și Sofia — toți au fost parte dintr-o echipă excelentă, care a făcut posibil acest proiect.
Am învățat rapid că a fi galerist înseamnă, înainte de toate, muncă de echipă. Iar această echipă, în forma ei de acum, e capabilă să joace în prima ligă. Partea frumoasă a meseriei mele este tocmai această legătură directă cu artiștii și colecționarii — să-i aduc mai aproape, să creez contexte vii de întâlnire. Iar la finalul zilei, oricât de provocator ar fi un proiect, asta e ceea ce mă împlinește cu adevărat.
Vernisajul a reunit o bună parte din scena culturală bucureșteană — artiști, curatori, colecționari sau lideri de instituții. Scânteia Plus părea, la un moment dat, un spațiu neîncăpător. Cum ai reușit, ca galerie din Timișoara, să generezi atât de multă energie în jurul unui proiect nou în București?
Cred că vorbim despre un efort de echipă, exact cum spuneam mai devreme — un joc serios, cu mai mulți jucători implicați. Sunt convins că, atunci când faci lucrurile bine, ele ți se întorc înzecit, iar acest principiu funcționează atât în munca de galerist, cât și în creația unui artist. Surpriza a fost una foarte plăcută. Într-o zi ploioasă de mai, cu doar câteva momente înainte de unele dintre cele mai importante alegeri prezidențiale din ultimii 35 de ani în România, am reușit să umplem Scânteia Plus cu peste 600 de invitați. Poate cel mai frumos feedback pe care l-am primit a fost că am reușit, fie și pentru câteva clipe, să scoatem oamenii din realitatea incertă și apăsătoare și să aducem puțină speranță și entuziasm. Până la urmă, asta e și menirea artei — să surprindă, asemenea unui seismograf sensibil, pulsația timpurilor, chiar și atunci când mesajul e subtil. Lucrările lui Marius Bercea și expoziția New Tenant | Sunshine Noir au reușit exact acest lucru. Bineînțeles, un nume ca al lui Marius Bercea poate aduce un oraș întreg într-un spațiu expozițional. Ce ne-am dorit noi, ca echipă, a fost să găsim acea chimie între oameni — o formulă curată și coerentă — care să-l onoreze pe Marius prin prezența lor. Poate că, între timp, și galeria noastră a căpătat o anumită notorietate. Am pregătit terenul cu grijă și am cultivat relațiile pe care le avem în Capitală. Tatăl meu obișnuia să-mi spună că, dacă faci lucrurile bine, roadele vor veni. Iar noi, pentru acest debut la București, am avut șansa să lucrăm cu un artist de talie internațională, cu un curator excepțional și cu o echipă profesionistă care ne-a ajutat să pornim cu dreptul. Sunt recunoscător pentru fiecare persoană care ne trece pragul la Scânteia Plus și ne oferă din timpul ei.
Expoziția „New Tenant | Sunshine Noir” nu e doar o aprofundare a universului dens și stratificat al lui Marius Bercea, ci și o validare a stadiului de maturitate a scenei de artă din București. Până pe 13 iulie, spațiul Scânteia Plus, aflat în interiorul Casei Presei Libere, rămâne locul unei întâlniri vizuale cu un artist esențial al picturii românești contemporane. Program vizitare: miercuri-duminică || 14:00-19:00.
credit foto Raluca Dutescu & Marius Poput
