Dacă mă întrebi ce tip de mâncare internațională aș putea consuma toată viața, care să îmi și facă bine – pentru că, să fim serioși, pastele, pizza și cannoli nu prea merg cu cineva care are intoleranță la ou și lapte – atunci aș spune cea chinezească. Îmi place pentru că niciodată nu te vei plictisi de ea, există multe stiluri pentru toate gusturile.
Primele amintiri cu mâncarea chinezească le am din adolescență. Atunci mergeam cu părinții la restaurantul Nan Jing, din cadrul hotelului Minerva. Ce este drept, a fost primul astfel de restaurant deschis în București, acum mai bine de două decenii. Acesta se bazează pe rețetele din Nanjing, care mai sunt cunoscute și ca Jiangsu, și sunt de multe ori dulci și sărate.
Îmi plăcea fastul – mai ales când venea ceva pe plita fierbinte sau rața Peking. Îmi plăceau oamenii. Părinții mei se întâlneau mereu cu oameni cunoscuți. Îmi plăceau petrecerile din separeu. Aveam emoții să învârt masa din centru ca să îmi pun în farfurie. Îmi plăcea că fiecare își comanda ceva, apoi toți mâncam de la toți. Era o aventură.
După Nan Jing a urmat Templul Soarelui. Ne era comod să mergem la ei pentru că erau aproape de casă. Mâncarea era delicioasă, din zona Sichuan – mulțumesc zeilor mâncărurilor pentru “Fat, salt, acid, heat” (“Grăsime, sare, aciditate, căldură”). Glumesc pentru că acesta este numele unei cărți, dar sper că suntem conștienți că secretul stă în zahăr când vorbim despre mâncarea chinezească de tip “fast-food”.
Apoi totul a luat o turnură-aproape-de-cea-a-dependenței când am început să comandăm acasă. Pui cu alune ușor picant, pui cu legume, furnici în copac, colțunași în abur sau fierți, pachețele de primăvară, sosurile, erau memorate – atât în mintea noastră, cât și în cea a echipei de la restaurant:
“doriți comanda de data trecută?”
“da, perfect, mulțumim.”
Era confort. Era “mâncarea de acasă” chiar și atunci când mergeam la restaurantul din Constanța. Apoi am fost în Beijing, China, și am făcut cunoștință cu adevărata mâncare chinezească. Am mâncat atât la restaurante de cartier, unde în loc de ușă exista o perdea din plastic, cât și la cele considerate “fine dining”.
Mi-a plăcut simplitatea rețetelor, dar bogăția legumelor aburite ca să își păstreze nutrienții și crocănțimea. M-au uimit combinațiile de fructe, legume, orez și carne. M-a cucerit complet orezul – pe care chiar pot să îl mănânc de trei ori pe zi, la mic dejun cu fructe, la prânz cu legume, iar seara cu un strop de carne sau tofu.
Am descoperit și supele cu tăiței chinezești, ceapă verde și ciuperci – elementele pe care le adaug acum în supele de acasă. Am descoperit combinația letală de un strop de miere cu puțină soia și usturoi atunci când călesc legumele în wok, iar apoi le adaug peste tăiței opăriți și prăjiți rapid cu un pic de ulei de susan.
Odată cu vârsta și cu informațiile nutriționale, nu am mai comandat atât de des mâncare chinezească. Însă, tot păstrez cu drag amintirile de la Nan Jing și Templul Soarelui. Acum, însă, cumpărăm mai des mâncare chinezească din Dragon, da, da, chiar de la “mama ei”, din “Chinatown-ul” nostru.
Mănânc de peste 10 ani atât de la buticul din fața magazinului mare, de unde nu îți prea vine să mănânci, cât și din interior. Îmi place că meniul este simplu, se ia o porție mare de orez, peste care poți adăuga două tipuri de legume și un fel de carne sau poți merge doar pe legume.
De aici am învățat să mă folosesc mai des de țelina apio călită în rețetele de acasă. Și să nu mai fierb atât de mult broccoli pentru că este delicios mai crud. În plus, am descoperit și că vânăta se mănâncă și altfel, nu numai ca salată. Am savurat și grăsimea cărnii de porc, de te lingi pe degete, dar încă îmi păstrez reticența cu privire la pește…
În final, îmi mai rămâne să îți povestesc despre ultimul local descoperit, respectiv Peng You. Mâncarea este similară cu cea de la Templul Soarelui, adică provoacă dependență din cauza sosurilor pe bază de zahăr și alți aditivi, dar este o plăcere pe care merită să ți-o acorzi din când în când.
Echipa este prietenoasă, iar noi am fost mai mulți așa că am optat pentru camera-separeu. Meniul este atât de bogat încât poți mânca altceva de fiecare dată când mergi. Rețetele sunt din zona Sichuan, deci se pune destul de mult accent pe sare, marinat și iuțeală – piper, usturoi, ardei.
Recomand cu apă în gură pachețelele de primăvară, colțunașii în abur, broccoli călit, orezul cu legume, salata de urechi de lemn, porcul pe plită încinsă și, de ce nu, puii de baltă.
„Xie Xie”. ?
P.S. Recunosc că am mai consumat în treacăt și de la altele, dar nu prea m-au făcut să revin. Ție de unde îți place să mănânci chinezesc? Lasă-mi ideile tale în comentarii mai jos.
fotografia principală este tot de la PengYou
