Una dintre hot topics ale secolului 21 este apropierea culturală. Pentru cei care nu sunt familiarizați cu termenul, apropierea culturală este adoptarea ignorantă sau nepotrivită ale unor obiceiuri, idei, costume sau tradiții. ale unui alt grup sau culturi.
Problema morală cu apropierea culturală provine când o majoritatea dominantă începe să adopte aceste aspecte culturale ale unui grup minoritar.
…
articol scris pentru Curatorialist de Diandra Agapie – licențiată la Univeritatea din Maastricht ca și curatoare în arte cu specialitatea în artă non-tradițională. Aceasta s-a concentrat pe cercetarea artei conceptuale și a relației dintre aceasta, artiști și public. O dată cu întoarcerea în România, autoarea și-a făcut tranziția profesională spre design interior.
…
Apropierea culturală
Când vorbim despre apropiere culturală poate să fie complicat să definim ce este și cine o definește. Apropierea culturală este bazată pe politica de identitate, în care grupurile își prioritizează nevoile și interesele specifice ale unui sau ale mai multor aspecte ale identității lor.
Un grup este alcătuit din indivizi, fiecare având o experiență de viață, interese, nevoi distincte față de celălalt. Pentru a putea funcționa în cadrul politicii identitare, individul trebuie să își suspende temporar această individualitate, pentru a deveni parte din grup și a omogeniza interesele pe care colectivul încearcă să le reprezinte la nivel politic și social.
Atunci putem să spunem că toți participanții grupului urmăresc aceleași interese, deși riscăm să ne asumăm că toți indivizii care fac parte din grup au aceeași identitate, interese și nevoi. Pe scurt, toți sunt copii aproape fidele (in raport de 90%) ale celorlalți.
Definirea apropierii culturale ridică anumite întrebări.
Cine decide ce este aceasta? Cine definește care părți ale unei culturi devin aspecte delicate, considerate interzise în a fi reproduse de alte persoane? Și cine decide cine poate interacționa cu aceste aspecte?
Motivul pentru care am menționat structura grupului politic identitar este următorul: această identitate colectivă care este reprezentată, vine cu costul de a renunța la identitatea individuală. Deși asta este posibil până într-un punct, individul nu poate fi șters. Din acest motiv întrebările de mai sus devin foarte greu de descris pentru că fiecare individ din grup (sau și din afara acestuia) are o viziune diferită, dând răspunsuri foarte variate și chiar opuse, la întrebările de mai sus.
Aprecierea culturală
A fost dezvoltată ca un concept alternativ apropierii culturale. Când apreciezi o cultură, spune conceptul, încerci să o înțelegi, să înveți despre aceasta și să depui un efort de a îți mări orizontul și a te conecta cu alții, din alte culturi. Dar și aici intervine confuzia la care ne-am referit mai sus pentru că aprecierea culturală nu există de una singură, fiind creată în raport cu apropierea culturală.
Din nou avem întrebări legate de cine decide ce se poate aprecia cultural și ce nu, cine poate aprecia cultural și cine nu și până în ce punct poți aprecia o cultură fără ca această apreciere să devină apropiere culturală? Ce cultură sau grup trebuie să depună (mai mult) efort pentru a învăța despre cealaltă?
Consider că aprecierea culturală este definită majoritar la un nivel mental, neluând în calcul conexiunea psiho-emotivă și spirituală care se întâmplă în mod normal între oameni, indiferent de cultură. Este bine să înveți despre alții, fie ei din comunitatea locală sau dintr-un grup mai îndepărtat. Dar conexiunea adevărată și roditoare între oameni nu se realizează printr-un efort de a fi politically correct. Dimpotrivă.
Conexiunea umană
Conexiunea dintre oameni se face prin vulnerabilitate, prin greșeli din care învățăm și prin experiențe semnificative pe care le împărtășim. Iar de cele mai multe ori lucrurile care ne ajută să ne conectăm cu alții sunt de natură imaterială și/sau efemeră.
Din punctul meu de vedere, pentru a ne conecta cu oamenii din alte culturi, trebuie în primul rând să nu ne forțăm să facem asta. Există oameni care se pot conecta cu oricine, dar există și personalități care tind să funcționeze mai bine cu anumite culturi. De exemplu, eu nu am simțit vreodată tangențe cu cultura Statelor Unite, dar mereu am reușit să mă înțeleg foarte bine cu persoane din Asia de Est.
Nu știu cum funcționează acest fenomen din punct de vedere neurologic și nu încerc să spun că nu mă voi înțelege niciodată cu americanii. Viața este plină de surprize până la urmă. Ce încerc să spun este să lăsăm ca lucrurile să fie organice și să ne conectăm pur și simplu cu cine ne putem conecta în mod natural. Dacă forțăm conexiuni cu oameni și culturi în care nu simțim că ne regăsim, nu este corect și plăcut nici pentru noi, nici pentru ceilalți.
Limite și libertăți
În al doilea rând trebuie să stabilim niște limite sănătoase. Am avut experiențe neplăcute cu persoane care se proclamau foarte liberale, dar care aveau un bias evident față de români, deși aveau de la noi niște așteptări pe care noi nu aveam voie să le avem față de ei. Pe scurt, toți vor să aibă drepturi, dar nu și responsabilități unii față de alții. Iar acesta este momentul în care trebuie stabilit cât mai repede ce atitudine are cealaltă persoană față de cultura proprie, dar și față de cultura noastră și cum relația dintre acestea ne vor afecta relația interpersonală.
Pentru că, deși ne este vândută o poveste, cum că aceste aspecte nu există în superba lume liberală a anului 2024, ele sunt omniprezente la nivel uman. Iar asta nu este ceva rău. Înseamnă că lucrurile se întâmplă normal și firesc de când cerul și pământul, iar forțarea lor în scopul politicii liberale este în dezavantajul (și chiar spre suferința) tuturor.
Povestea kimono-ului
În al treilea rând, trebuie să înțelegem punctele cheie are aspectelor culturale și să ne conectăm cu acestea, dar fără să pierdem ceea ce ne facem să fim noi. Aș dori să dau exemplul kimono-ului. Acesta se poartă într-un anumit mod care este foarte strict și trebuie urmat corect. Când acesta se închide, partea stângă trebuie pusă peste cea dreaptă mereu, opusul fiind modul folosit la procesiunile funerare.
Deși acesta se poartă cu un anumit tip de încălțăminte, pentru mine este foarte incomodă. Așadar, respect modul în care se poartă kimono-ul, dar adaug tușa mea personală cu o pereche de pantofi, care să se potrivească cu modelul kimono-ului.
Acest principiu mi se pare că se aplică fie că este vorba de mâncare, anumite obiceiuri sau idei. Chiar dacă facem ajustări, trebuie să înțelegem și să păstrăm esența acestora și să nu uităm de unde vin, ba chiar să dăm credit culturii originale.
Halatele de tip kimono, de exemplu, nu sunt kimono. Kimono-ul nu se poartă deschis deasupra hainelor, nu este scurt și nici nu este făcut să fie purtat în serile seducătoare. În plus, acesta se leagă mereu cu un obi (un cordon lat, specific kimono-ului). Când acesta este purtat, ceafa este partea de corp care trebuie să iasă în evidență prin frumusețea sa, nu bustul, talia sau șoldurile, kimono-ul optând pentru o siluetă de tip cilindru.
Dacă doriți un accent de inspirație japoneză pentru outfit-ul de zi cu zi, vă recomand să încercați o jachetă de tip haori. Acesta a fost concepută pentru a fi purtată peste kimono, dar poate fi foarte ușor purtată împreună cu orice tip de outfit. Este la fel de colorată ca și un kimono și dispune de aceeași gamă variată de modele.
Iar dacă optați pentru haori în locul unui kimono dați dovadă nu de apropierea sau de apreciere culturală, ci de simplul fapt că înțelegi un aspect important al culturii japoneze și al modului în care aceasta funcționează.
…
Diandra Agapie este o tânără vizionară multidisciplinară. Plecată în Olanda la 14 ani, aceasta a studiat management în artă și patrimoniu cu specializare în curatorship la Maastricht University. A lucrat ca și asistent de galerie și curatoare la galeria PontArte din Maastricht, înainte să înceapă să simtă dorul față de țara în care s-a născut. Întoarsă după 9 ani din străinătate, aceasta s-a mutat la București unde a început să studieze o nouă profesie, designul de interior, pe care dorește să o practice.
Diandra își privește profesia dintr-o perspectivă multidisciplinară. Designul de interior nu este de sine stătător, iar pentru a obține rezultate maxime, aceasta îl combină în proiectele sale cu elemente din diverse domenii, ca și psihologia, artele vizuale, studii culturale, neuroștiința, fashion-ul și istoria.
O puteți găsi pe Diandra Agapie pe Instagram: @diandraagapie | Facebook: Diandra Agapie
