Să avem o relație bună cu mâncarea, să redescoperim plăcerea de a găti și ingredientele proaspete, de sezon, să înțelegem mecanismele care ne fac să mâncăm emoțional, să cumpăram atât cât este necesar pentru a acoperi un plan alimentar săptămânal, eliminând risipa alimentară.
Acestea sunt doar câteva dintre principiile pe care le diseminează Ana Naie, cu umor și într-un limbaj conversațional pe pagina ei de facebook, Ana Naie – Food Coach și pe site-ul ei, My Food Coach, pe care vă recomand să le adăugați la lecturi favorite.
Ana s-a născut și a copilărit în București și a crescut „cu cheia de gât” ca mulți alți din generaia ei (inclusiv eu), iar vacanțele și le petrecea la bunicii din partea tatălui, în Arad. După absolvirea Liceului Sfântul Sava, a urmat Facultatea de Limbi Străine, secția engleză-română, timp în care și-a exersat „talentul pedagogic” meditând copii mai mici pentru a face un ban de buzunar.
Primul ei job a fost de secretară la o casă de discuri, „cea mai proastă secretară din lume„, după cum se auto-ironizează Ana. După preluarea companiei de către un consorțiu local, un articol scris de Ana pentru o revistă online a fost remarcat de o manageră și a fost promovată pe un post de marketing. Cu multă muncă autodidactă, Ana s-a descurcat cu brio în noua postură și a rămas în domeniul marketingului până în 2014, când, după cum povestește ea, „în urma unui început de midlife crisis, am abandonat corporația și salariul stabil pentru această viată de nomad profesional atât de minunată, înfricoșătoare și plină de recompense„.
Citește mai jos interviul savuros cu Ana despre mâncare, food coaching și cum să fii mai bine cu tine și cu ce ai în farfurie.
Curatorialist: Când erai mică erai tipul mâncăcios de “de toate” sau, dimpotrivă, mofturos și selectiv?
Ana: În copilărie eram cat se poate de nemâncăcioasa. Nu-mi plăcea mai nimic. Mâncam bine trei luni pe an, la bunici. Mi-aduc aminte că era mama absolut oripilata când primea raportul – „a mâncat tocănită de oaie!”. Acasă nu mă atingeam nici de mâncăruri mai puțin controversate.
Care este relația ta cu mâncarea? Love, hate or in between? Ce reprezintă mâncarea pentru tine?
Iubesc mâncarea, dar nu cred că o investesc cu semnificații prea profunde. Văd prea multe astfel de „traduceri” ale mâncării în emoții și sensul vieții ca să-i mai caut și eu profunzimi pentru mine personal. Îmi place să mănânc în familie, dar și la restaurant, mănânc cu alți oameni, dar și singură.
Chiar povesteam deunăzi cu o clientă despre această relaționare solitară cu mâncarea și, cu bucurie, am realizat că nu am nevoie de nimeni ca să mănânc. Mănânc cu plăcere și ca să mă hrănesc. M-am schimbat mult din copilul care scuipa carnea în șervețel. Ah, și îmi place foarte mult să gătesc. Face parte din protocolul meu de auto-îngrijire.
Cum te-ai decis să devii food coach? Spune-ne și care au fost etapele specializării tale, cum a fost începutul, de unde te-ai documentat, ce specializări sau cursuri ai urmat.
O poveste lungă e asta, începută prin 2003, odată cu plecarea din casa părinteasca și mutatul cu, pe-atunci, prietenul meu, actual „tatăl copilului”. După câteva luni de bucurie nedisimulată ca în sfârșit am o bucătărie a mea, aveam să mă simt foarte înfrânta de munții de mâncare pe care eu și susnumitul îi aruncam la gunoi în fiecare weekend, numai ca să cumpăram alți munți de mâncare a doua zi, cu, de altfel, aceeași soarta crudă la final.
Ca atare, m-am apucat să fac un fel de planuri alimentare pentru micul colectiv, nu știam ce-s alea și nici că așa se cheamă, dar aveam nevoie de o forma de organizare și, vorba aia, atât m-a dus capul.
Citeam tot felul de cărți despre alimentație, aveam zeci de cărți de bucate, iubeam cratița și am căutat să pun în practică ce mi s-a părut de bun simț din toate resursele angajate, având, cred, o intuiție alimentară bună.
Așa a început viața mea paralelă de cercetătoare alimentară/ poetă noaptea/ ceva directoare de marketing ziua. Nu mă gândeam la vremea aia că voi face cariera din asta, era doar un hobby foarte satisfăcător. Ani mai târziu aveam să îmi fac un blog de cooking (care a avut propriile 15 minute de faimă înainte să fie abandonat după vreo 6 ani), aveam să fac și un curs de nutriție de opt săptămâni, organizat online de Universitatea din San Francisco, nimic fancy, nimic cu scop, doar pentru mine („Nutrition For Health Promotion and Disease Prevention”).
Aveam apoi să îmi iau și diploma de formator (adică trainer, dar așa vrea CAEN-ul să-i zică, ce să facem), aveam să fac foarte multă terapie individuală și niscai terapie de grup, aveam să fac planuri alimentare pentru tot soiul de oameni care mă cunoșteau și mă rugau să-i ajut și să-i organizez și pe ei așa cum mă organizam pe mine, și aveam sa lucrez cu niște prieteni la afacerea lor dinner kit, o serie de pași aparent nu foarte legați între ei, dar care au constituit această masă critica ce m-a făcut, în 2014, să postez un anunț pe blog că hei, stimați colegi, eu m-am apucat de food coaching.
La două zile după anunț, verificând căsuța de mail, am găsit-o inundată de cereri. Și-am zis: ok, avem treabă! 🙂 Așa a fost începutul, sortit, lent, organic – chiar și azi mă păcălesc singură că e tot micul meu hobby.
Ce înseamnă mai exact food coaching și cu ce se „mănâncă” el :)? Dar și ce nu este food coaching?
Greu de explicat, nici mama nu înțelege exact ce fac eu :))
Un food coach este acest însoțitor de schimbare apucături alimentare.
Asta așa, la modul general. Particular mie, lucrez cu oameni care vor sa își schimbe obiceiurile alimentare, de cele mai multe ori in vederea pierderii în greutate. Le ofer atât soluția alimentară exhaustivă pentru asta, dar și suport în a-și construi sisteme în jurul mâncării și a-și modela oleacă mindsetul, așa încât să aibă o viață alimentară frumoasă, fără angoase.
Ce nu este un food coach? Un food coach nu este un terapeut, deși, ca să fie un food coach bun, e musai să fie și un bun psiholog. Dar coaching-ul nu e terapie, nu o substituie, și, de multe ori, în cazul problemelor alimentare, se lucrează minunat când se lucrează pe ambele fronturi. Sunt mult intersectări între acest tip de coaching și terapie, după cum și intre coaching și prietenie (că trebuie să-ti placă oamenii și să fii un hiper connector ca să faci meseria asta), dar rămân niște razante treceri aproape, nefiind, în cele din urmă, nici una, nici alta.
Un food coach nu este un enabler, nici un salvator. E un fel de însoțitor de zbor, la manșă fiind chiar clientul, în care emancipam împreună toata puterea de a-și schimba viața. E frumos și sunt recunoscătoare să asist zi de zi la astfel de răsturnări de situație alimentară.
Cum putem obține un echilibru în alimentație? Ce sfaturi generale ne-ai putea da?
Echilibrul în alimentație, sau mai degrabă lipsa lui, e un vârf de iceberg. Nu poți aborda echilibrul alimentar fără sa te preocupi de echilibrul tău in general. De aceea, acest deziderat al echilibrului necesită multă munca și multă răbdare. Nu am sfaturi generale, totul e așa de strâns legat de fiece om in parte ca ar fi dubios sa arunc in voi cu tips & tricks. Va zic doar ca echilibru fără legume nu se poate ;))
Pro sau contra diete de tot felul?
Bună întrebare, a fost nevoie sa mă gândesc puțin. Recomand un filtru simplu de evaluare a oricărei diete. Întrebați-va „Pot să mănânc așa toata viața?” Dacă răspunsul este nu, aceea nu este soluția voastră alimentară, ci doar un leucoplast pus peste o rană care n-are să se vindece niciodată – vorba bancului ăluia, nu cu atitudinea asta. Dietele sunt garanția unei vieți în care alternează privațiunea și dezmățul, tocmai pentru că ele nu adresează fondul problemei, nu sunt extrapolabile pe termen lung și nu sunt plăcute. Reprezintă niște experimente pe propria persoana și niște exerciții de anduranță, mulți oamenii suporta mâncarea pentru a obține un anume rezultat, doar ca să descopere după ani și ani de diete că nu ajută, nu merită și sunt parte din problemă, nicidecum soluția. De unde știu ca sunt mulți oameni care simt așa? Îmi spun ei, de 7 ani încoace.
Care e momentul în care ar trebui să ne dăm seama că avem nevoie de îndrumarea unui food coach?
Ca să crezi ca ai nevoie de un food coach, trebuie întâi să știi ca exista opțiunea. Nu mulți oameni știu. Și-apoi trebuie să fii într-un punct al evoluției tale personale în care sa poți cere și primi ajutor. Noi având aceasta cultură a Agripinei, de multe ori preferăm să ne chinuim foarte tare in coltul nostru. Nu cred că exista un soi de „diagnostic” care să te împingă către un food coach, nu este un serviciu obligatoriu, ba chiar poate fi văzut ca un moft și un lux.
Ca atare, cred că momentul în care îți dai seama că ai nevoie de food coach este momentul în care vrei să-ți faci acest „moft”, în cazul în care ești familiarizat cu existența acestui fel de coaching și ai pus ochii pe un coach care ți se pare că te-ar putea ajuta.
Care crezi că sunt principalele cauze pentru care ajungem, într-un fel sau altul, să avem o problemă cu mâncarea și cu greutatea?
O moștenire alimentară proastă (bucătăria românească nu abundă în legume și, spre deosebire de generațiile mai tinere, generația mea a crescut cu cartofi prăjiți), o deconectare de propriul corp, un abandon al nostru de către noi, o anulare personală de la 7 la 11 pentru că viața este grea, muncim, suntem ocupați și totul pare mai important decât a avea grijă de noi.
Este gătitul acasă o soluție de a mânca mai bine și mai sănătos?
Este, cu siguranță, asta. Costă mult să mănânci bine dacă nu gătești acasă, nu mulți oameni pot susține calitatea și, atunci, negătind, opțiunile sustenabile tind să le facă rău pe termen lung. Plus că rămân complet deconectați de mâncare și de fizicalitatea lor atunci când mâncarea vine din cer și din aplicație. Să îți gătești ție însuti o masă, să o mănânci pe farfurie, așezat, în tihnă, e o dovadă de respect.
De-asta insist pe lângă clienții mei cu cratița, nu că nu ar fi posibil și altfel, ci pentru că ajută mult să îți iei cumva destinul alimentar in propriile mâini, sa te implici pe tot lanțul trofic, de la căutat ingrediente, bătut piețe, mirosit verdețuri, făcut meal prep, gătit… Faină treabă!
Nu știu când a ajuns gătitul să nu mai facă parte din viața noastră și să fie privit ca ceva groaznic, o corvoadă. Când el e așa o forma de apropiere a noastră de noi.
Pandemia a adus câteva schimbări legate de modul în care mâncăm. În perioada de lockdown, s-a observat intensificarea gătitului acasă, chiar și cei care nu prea găteau, au început să o facă. Pe de altă parte, lucratul de acasă ne dă posibilitatea de a avea acces oricând la ce avem prin frigider și cămară. Cum vezi aceste paradigme?
Pandemia ne-a obligat să stăm mai mult cu noi înșine. Asta a agravat orice problemă, dar a și scos la lumină parți din noi de existența cărora nu eram foarte conștienți. Parți sănătoase, cu drive de viață si de schimbare. Am suferit și am înflorit în lockdown, iar unde nu a fost loc de creștere, măcar i-am văzut potențialul.
Nu cred că oamenii au trăit pandemia la fel din punct de vedere alimentar, știu si oameni care au schimbat ceva în bine, dar și oameni pentru care încă nu s-au terminat serile de supracompensare cu mâncare proastă și vinuț. Sunt vremuri atipice și ne este tuturor greu, iar răspunsurile diferite în fața greului fac parte din mecanismele de coping ale fiecăruia. Pe unii, tragedia colectivă îi mobilizează intru self care, pe alții, din pacate, îi paralizează.
Cum putem evita mâncatul emoțional?
Scopul nu este niciodată evitarea, abținerea, ci învățarea din fiecare episod de mâncat emoțional. Abordarea să fie curioasă: hei, ia să vedem, ce avem noi aici? Să fim curioși despre emoțiile noastre, care se soldează cu anumite comportamente alimentare. Și să cerem ajutorul specialiștilor dacă simțim nevoia ca aceasta curiozitate să ne fie conținută. Mâncatul emoțional este un limbaj, în primă fază indescifrabil, prin care o parte ascunsă din noi încearcă a comunica ceva unei părți mai vizibile și care ne este mai familiară.
Pentru mulți, legumele nu sunt printre ingredientele preferate din meniul lor, cum i-ai convinge să le dea o șansă?
Cred că lărgirea repertoriului culinar, experimentarea cu diverse gusturi și texturi, ajută mult la împrietenirea cu legumele. E suficient sa supragătești un broccoli ca el să devină necomestibil. Din nou, curiozitatea ajută. În loc să ne spunem că nu ne plac legumele, mai bine ne întrebăm cum să facem să ne placă. Încercăm diverse variante si combinații pana când găsim varianta câștigătoare. Uite, azi tocmai am convins o clienta care nu punea gura pe fasole verde să o încerce gătită într-un anume fel si ce crezi, i-a plăcut :))
Care ar fi 3 mâncăruri pe care le-ai recomanda ca fiind și gustoase, și sănătoase?
Nu exista mâncăruri sănătoase in sine, ci doar contexte alimentare bune sau mai puțin bune. Greu de zis despre un aliment scos din context dacă este sau nu sănătos și pentru cine anume este el sănătos. Iar gustul e ceva tare subiectiv. Dacă aș fi putut să postulez așa ,”3 mâncăruri sănătoase”, „5 alimente care te ajuta să slăbești”, „7 secrete ale abdomenului plat”, as fi ajuns departe :)) Dar uite că nu am răspunsuri punctuale la întrebări așa de complexe.
Viața ar fi pustie fără…… (completează tu cu o mâncare preferată)
Cum să fie pustie, când avem atâta mâncare bună pe lume :)) Dar fie, sa zicem ca unei fripturi bune i-as simți cel mai tare lipsa de n-ar mai fi.
Care e cel mai fain, amuzant sau emoționant feedback primit de la un client?
Mă emoționează mult oamenii care îmi spun că le-am schimbat viața, mai cu seama cât eu cred că și-au schimbat-o singuri. Să faci o astfel de schimbare iasă cum o propun eu, fără scurtături, fără trucuri, fără soluții mistico-magice, cu efort și multă, uneori dureroasă, autocunoaștere, e un mare act de vulnerabilitate și curaj și-s mândră și recunoscătoare să fac parte din procesul oamenilor cu care lucrez. Totuși, am să evidențiez un feedback foarte original pe care l-am primit acum câțiva ani. Mi-a zis o fata că hei, „nu e chiar așa oribil” food coaching-ul asta. Am râs foarte tare. Râsul nu îngrașă, apropo.
În cazul tău, care e relația cu mâncarea? Împărtășește-ne în comentarii!
fotografii: Ana Naie
