Răzvan Popovici este unul dintre muzicienii care au schimbat fața scenei culturale din România. Violist și fondator al Festivalului Internațional de Muzică de Cameră SoNoRo, a transformat un proiect independent într-o platformă culturală europeană solidă, care aniversează în acest an 20 de ani de existență.
Ediția 2025 poartă tema „Rapsodia Română” și celebrează țara în care acest festival a crescut: o esențializare a tot ceea ce e mai bun în spiritul și sufletul românesc.
De-a lungul acestor două decenii, SoNoRo a devenit mai mult decât un festival. A crescut într-o platformă care a generat proiecte precum SoNoRo Conac, SoNoRo Musikland sau SoNoRo Interferențe. Sute de artiști din mediul național și internațional au cântat în locuri inedite din România, diverse lucrări au fost interpretate pentru prima dată în țara noastră, iar noi generații de tineri artiști au primit un spațiu în care să se afirme.
Interviu realizat de invitata noastră: Raisa Beicu.
Raisa își împarte timpul între branding, marketing și tot ce înseamnă artă – în special arta vizuală. Este atrasă de poveștile bine spuse — indiferent dacă apar într-o campanie sau într-o galerie. Jonathan Franzen este autorul ei preferat, iar Viena orașul-ei-soulmate. De ani de zile, își documentează întâlnirile cu arta vizuală în proiectul #NicioDuminicaFaraMuzeu
L-am întâlnit pe Răzvan la el acasă, într-o casă plină de artă, cărți și armonie vizuală. Într-un colț, o violă îl aștepta la studiu. Două pisici treceau din când în când printre partituri și ne mai întrerupeau conversația, cât să le dăm atenția solicitată. Totul părea să respire din același ritm interior, acela al unui om care construiește lucruri mari, fără să piardă bucuria lucrurilor mici.
Te-ai născut într-o familie de muzicieni, în București, și ai crescut cu muzica mereu în jurul tău. Când ai simțit că nu ești doar influențat de mediu, ci asta vrei să faci tu?
Destul de târziu. Am crescut cu muzică de dimineața până seara, era peste tot în jurul meu și al surorii mele, Miruna, care e harpistă acum. Pentru noi, a fost un fel de normalitate, nu o alegere conștientă. Nu am avut un moment de revelație, de tipul „gata, asta vreau să fac”. Îmi amintesc, însă, foarte clar un episod din adolescență, în Germania, la un concurs național pentru tineri. Aveam vreo 18 ani și nu m-am calificat în faza finală, deși eram convins că doi prieteni care au trecut mai departe nu cântaseră mai bine ca mine. A fost prima dată când m-am ambiționat serios. Am zis: „data viitoare trebuie să fiu mai bun”.
Până atunci studiam destul de relaxat, fără disciplină. Un an mai târziu m-am calificat la faza națională. Apoi am început să studiez la Mozarteum, la Salzburg, într-un program pregătitor pentru elevi de liceu. De acolo lucrurile au devenit din ce în ce mai serioase. Cred că acela a fost, de fapt, momentul în care am înțeles că muzica nu e doar mediul meu, ci direcția mea.
Ai studiat la Salzburg, Paris și Freiburg. Cum s-au legat toate aceste etape?
Ca muzician, te duci după profesorul potrivit. Totul pornește de acolo. Am început la Salzburg, la Mozarteum, apoi după primul an de licență am plecat cu o bursă Erasmus la Paris. După aceea, am continuat cu masterul la Freiburg și am rămas acolo încă doi ani pentru Konzertexamen, o formă de specializare avansată. Am plecat din România la 15 ani, deci destul de devreme.
Ai început cu pianul, apoi cu vioara, iar la 13 ani te-ai orientat spre violă. Ce ți-a oferit viola și celelalte instrumente nu?
Când ești copil, cel mai ușor e să începi cu pianul. Îți dezvoltă plăcerea de a cânta. Apoi am trecut la vioară și acolo… eram un dezastru. Eram în clasa Mihaelei Tomescu, mama lui Alexandru Tomescu, și nu mă interesa deloc. Studiam doar cât eram la oră, aveam cu totul alte priorități. Până într-o zi, când doamna Tomescu, exasperată, m-a luat de mână și m-a dus la tata: „Mugurel, ia-ți-l, nu pot să fac nimic cu el!”. Din ziua aceea am trecut pe violă. Așa a început totul.
Pe vremea aceea, de la un violonist se aștepta performanță maximă de la vârste foarte mici. La violă, ritmul era altul, se începea puțin mai târziu și permitea mai multă răbdare. Repertoriul era mai blând, nu atât de solicitant. Mulți colegi care nu exceleau la vioară ajungeau violiști foarte buni. Așa era atunci. Acum lucrurile s-au schimbat, competiția e aceeași pentru ambele instrumente. Însă, în final, trecerea la violă a fost o întâmplare fericită. Tata era violist și profesor la Liceul „George Enescu”, așa că totul s-a legat firesc.
Ai petrecut mulți ani în afara țării, ai studiat, ai cântat și cânți pe scene din toată lumea. Ce te-a făcut să te întorci în România și să rămâi aici?
M-am căsătorit, iar soția mea, Flori, locuiește și lucrează aici. În plus, fiind freelancer, pot zbura oricând, oriunde. România e baza, iar de aici călătoresc în toată lumea. Cel mai important e că îmi place Bucureștiul. Îmi plac oamenii, energia, generozitatea. E un oraș viu, cald, plin de viață. Mă simt bine aici. Dacă te lași copleșit de lucrurile rele, nu mai faci nimic în acest oraș, asta e clar. Nu are rost doar să te plângi. Nu trebuie să te lași doborât de nemeritocrație sau de nesimțire. Trebuie pur și simplu să mergi înainte și să-ți faci treaba bine.
SoNoRo a crescut într-o platformă amplă, cu proiecte precum Conac, Musikland sau Interferențe. M-am întrebat mereu dacă partea asta de organizare nu îți fură prea mult timp din muzică.
Nu am trecut de la studiu non-stop la organizare non-stop, lucrurile s-au echilibrat de la sine. Cu timpul am învățat că trebuie să fii rapid, să știi să delegi, să lucrezi cu o echipă care funcționează bine. Mi-a luat ani până am ajuns la asta. Acum, echipa e sudată și știm foarte clar cine ce face. Sigur, mi-aș dori mai mult timp de studiu, mai ales că acum predau și la Conservatorul Regal din Antwerpen. Când ai o viață plină, trebuie să înveți să te împarți, însă. Important e ca atunci când faci un lucru, să-l faci cu bucurie și bine, fără să devii un control freak care vrea totul perfect și făcut acum. Nu se poate. Trebuie să înveți să amâni, să delegi, să fii eficient, să știi ce se poate face într-o zi și ce mai poate aștepta o săptămână, chiar dacă unii vor răspuns pe loc și se vor supăra. Prioritar e, totuși, să rămâi sănătos la cap ca să mai faci lucruri și în următorii 20-30 de ani. E un mod de viață. Știu proverbul „Dumnezeu îți dă cât poți duce”, dar nu trebuie să te bazezi doar pe asta pentru că riști să te epuizezi. E important să știi când să oprești totul, să respiri, să te uiți la cer, să înoți, să te joci, să te distrezi cu prietenii. Secretul e simplu: viteză, eficiență și pauze.
Și mai e ceva: concentrarea totală. Dacă studiez, nu mă interesează nimic altceva. Poate să se blocheze pianul de la SoNoRo în Caracal, eu nu mă mișc de la studiu. Când studiez o oră, mă concentrez atât de bine încât e ca și cum aș fi lucrat trei sau patru ore. Dau 200% din mine.
După pandemie, am avut timp să studiez mai mult și mi-am făcut un fel de wishlist: piese, sonate, concerte pe care vreau să le învăț și să le cânt. În fiecare an am cam 100-130 de lucrări în repertoriu, dintre care 20-30 sunt noi. Așa se îmbogățește mereu repertoriul. Am și în prezent câteva concerte pe care vreau să le învăț să le cânt cu marile orchestre și niște sonate care își așteaptă rândul. E un proces continuu.
Proiectul SoNoRo Interferențe pare foarte apropiat de tine. Ce au specific aceste generații noi de muzicieni pe care voi le pregătiți?
Sunt foarte obosiți. Când le ceri foarte mult, nu mai fac față. Programul nostru la Interferențe e intens, lucrează 8-10 ore pe zi, primesc informații la nivelul școlilor din New York sau Viena. Profesorii care vin sunt unii dintre cei mai buni muzicieni ai momentului, iar tinerii simt presiunea asta. Seara, după cursuri, noi, profesorii/profesioniștii, mai stăm de vorbă la un vin, râdem, dezbatem, dar ei dispar la somn.
O altă diferență e că mulți au crescut confortabil, într-un mediu protejat. Le lipsește uneori reflexul de „survivor”, senzația că trebuie să lupți ca să reușești. Noi am trecut prin alt context, comunism, tranziție, lipsuri și asta ne-a făcut mai rezistenți. Ei au alte calități: sunt deschiși, rapizi, tehnic foarte buni. Au o înțelegere imediată a frumuseții și o sensibilitate aparte.
Doar că muzica cere timp. Nu poți fenta procesul. Nu poți arde etape. Ca să devii muzician adevărat, ai nevoie de răbdare, disciplină și forță interioară. Cu cât lumea se mișcă mai repede, cu atât devine mai mare diferența între ritmul cotidian și timpul real de care muzica are nevoie. A face muzică nu înseamnă doar că stai pe scenă și primești aplauze. E provocator, obositor, cere multe sacrificii. Arată bine pe hârtie, dar ca să faci cu adevărat carieră muzicală, trebuie să fii foarte puternic și rezistent.
Într-o lume tot mai tensionată, cum vezi rolul muzicii? Poate fi doar vindecare sau poate deveni și o formă de mobilizare?
Muzica e o ancoră. Acolo te poți regăsi, îți poți încărca bateriile, îți poți vindeca traumele – nu doar pe cele aduse de istorie, ci și pe cele personale. Muzica te reașază. Îți pune sufletul la loc și te reconectează cu tine. Când ești la un concert bun, uiți tot și rămâi doar cu esența, bucuria. Ca să devină mobilizatoare, muzica trebuie să aibă un rol real în viața oamenilor. Altfel, riscă să devină propagandă. S-a întâmplat în istorie, și la naziști, și în alte regimuri. Poți mobiliza masele prin muzică, dar și manipula. Ceea ce facem noi e complet diferit. Noi vrem să aducem frumusețe, echilibru și sens în viețile oamenilor.
Concertele SoNoRo nu sunt doar o succesiune de piese frumoase. Sunt construite conceptual, astfel încât să deschidă o lume, o poveste, o stare. Să stimuleze fantezia și participarea publicului. Pentru mine, cel mai mare câștig e când simți că publicul participă activ la procesul creativ. Să construiești o reputație și o încredere care durează ani de zile e o mare satisfacție. Faptul că am ajuns la 20 de ediții înseamnă că am făcut ceva bine.
Identitatea vizuală a SoNoRo e una dintre cele mai recognoscibile din zona culturală românească. Cum s-a construit acest univers vizual și cu cine lucrezi de atâția ani?
Lucrăm de douăzeci de ani cu Dan Dulău, graficianul care a semnat vizualurile tuturor edițiilor SoNoRo. L-am cunoscut pe vremea când locuiam la Londra. El făcuse atunci afișul pentru un festival de film și m-a impresionat complet. Așa am început colaborarea, care continuă și azi. La animații lucrăm cu Matei Branea, care are o imaginație fantastică. E extraordinar să ai oameni cărora le spui doar: „concertul ăsta e despre o fântână, un lăutar și un drac” și ei vin cu un afiș cum n-ai mai văzut. Înțeleg totul instant. Avem toți trei o estetică comună, ne plac pictura și simbolistica. Am încercat să colaborez și cu alți graficieni pe alte proiecte, dar n-am mai găsit aceeași sensibilitate. E un stil personal, sofisticat, curat și contemporan, care exprimă foarte bine spiritul SoNoRo.
Tema ediției din acest an este „Rapsodia Română”. Ce v-a inspirat să o alegeți și cum ați gândit această celebrare a celor 20 de ani de SoNoRo?
Am vrut să onorăm România, locul în care SoNoRo a crescut în acești 20 de ani. Și am vrut să o facem în felul nostru, nu cu surle și trâmbițe, nu cu drapele, ci mai subtil și simbolic. Programul e foarte frumos, construit cu grijă și cu emoție. Pentru mine, a onora România înseamnă să recunoști spațiul care ți-a permis să greșești, să ai succes, să experimentezi, să te bucuri și să reușești. De 20 de ani cântăm pentru oameni care revin mereu, iar reacțiile lor sunt o confirmare incredibilă.
Prin ce locuri va trece SoNoRo în ediția aniversară din acest an?
Avem un traseu superb. Trei concerte vor avea loc la Sufrageria Regală, două la Ateneul Român și două la ARCUB. Mă bucur mult și de concertul de la Palatul Bragadiru, unde vom cânta alături de Amsterdam Klezmer Band pentru petrecerea aniversară. Ajungem și la Bursa de Valori și la ARCUB, iar pentru prima dată vom cânta la Biserica Luterană, unde tot visam să fim. Și, ca de obicei, vom avea și o seară mai neconvențională: Dada Revisited, la Control Club. Acolo publicul SoNoRo se lasă purtat de energie, improvizație și experiment.
Ce artiști speciali vin în acest an la SoNoRo?
Avem o ediție aniversară cu o distribuție de vis. Începem cu două violoniste extraordinare, care cântă pentru prima dată în România: Elina Vähälä, finlandeză stabilită la Viena, și Diana Tishchenko, o artistă ucraineană din Berlin. La violoncel: Sung-Won Yang, unul dintre cei mai importanți artiști ai Asiei, profesor la Londra și Paris, și Frans Helmerson, care împlinește 80 de ani chiar în timpul festivalului. Li se alătură Andrei Ioniță și Justus Grimm, doi violonceliști de forță, apropiați de familia SoNoRo. La pian, îi vom asculta pe Alexander Lonquich, Diana Ketler și Cristian Budu din Brazilia. La violă vin Blythe Teh Engström și Georgy Kovalev, iar pe scenă se vor întâlni și nume ca Mihaela Martin, Ioana Cristina Goicea, Barnabás Kelemen sau Ștefana Munteanu. Vom avea și o componentă specială de energie: Amsterdam Klezmer Band în București și Orchestra de Cameră Franz Liszt din Budapesta, prezentă la concertul de la Cluj.
Ce mesaj ai pune pe tortul SoNoRo, la aniversarea de 20 de ani?
„Bravi! Trăiască SoNoRo!”
Cum se va încheia acest an aniversar pentru SoNoRo?
Pe 29 decembrie, la Ateneul Român, vom avea Concertul de Anul Nou, un eveniment special cu SoNoRo Strings. Diana Ketler va dirija, iar pe scenă vor fi și bursieri SoNoRo, alături de invitați excepționali: Alexis Cárdenas, din Paris, și Knut Erik Sundquist, un contrabasist fenomenal, la prima apariție în România. Va fi un program foarte frumos, plin de energie, o celebrare a bucuriei de a cânta împreună.
Detalii și bilete Festival SoNoRo: aici.
