Există întâlniri care nu se petrec zgomotos, ci se așază încet, ca aluatul lăsat la dospit. Se recunosc nu prin declarații, ci prin liniștea care apare atunci când două povești își dau voie să stea una lângă cealaltă.
Rivive Cooking s-a născut dintr-o astfel de întâlnire: din vulnerabilitate împărtășită, din timp acordat fără presiune și din gesturi simple care, repetate cu grijă, ajung să hrănească mai mult decât corpul. Este o poveste despre prietenie, vindecare și despre felul în care a trăi frumos poate deveni, încet, o practică zilnică.
Rivive Cooking le reunește pe Ramona Runcanu și pe Iulia Dumitru, două femei care s-au descopert și auto-descoperit în împrejurări dificile, dar care, în loc să le slăbească, le-a făcut mai puternice ca oricând.
Ramona Runcanu este emoția din spatele Rivive. Mamă a unei fetițe de 8 ani și sprijin pentru cei aflați în lupta cu boala, a fost diagnosticată în 2022, la 40 de ani, cu cancer ovarian. Experiența a adus-o mai aproape de lucrurile esențiale și a transformat grija, răbdarea și gesturile simple în ritualuri de vindecare.
Iulia Dumitru, psiholog și coach de nutriție, a fost diagnosticată la 36 de ani cu cancer de col uterin. Coordonează filiala București a Asociației Oameni Buni și lucrează în mediul academic, aducând în Rivive claritate, structură și o formă conștientă de grijă față de corp și emoții.
Curatorialist: Povestea voastră începe cu o vulnerabilitate comună, dar și cu o forță uriașă. Cum vă amintiți momentul întâlnirii și ce v-a făcut să simțiți că între voi se poate naște o conexiune autentică?
Iulia: Aș putea spune, fără să exagerez, că a fost o formă de „dragoste la prima vedere”. Ne-am cunoscut într-o tabără organizată de Asociația Oameni Buni, în cadrul proiectului OnCool Art – picturi pe cicatrici oncologice. Urma să ni se picteze și nouă cicatricile, iar acesta a fost primul punct comun profund: deschiderea de a ne expune vulnerabilitatea nu ca pe o slăbiciune, ci ca pe o dovadă de curaj și acceptare a experiențelor prin care trecuserăm amândouă.
Încă de la prima întâlnire am simțit că e ceva special. Conexiunea s-a construit firesc, din felul în care ne-am ascultat una pe cealaltă. A fost acel sentiment rar că poți fi exact așa cum ești și că acest lucru este suficient.
Ramona: Ne-am întâlnit în vara lui 2024, în tabăra Oncool Art, organizată de Asociația Oameni Buni pentru Pacienți Oncologici. Am fost modelele pictate în acea ediție, iar locul acela va rămâne mereu special pentru noi.
Cred că Iulia a fost printre primele persoane care mi-au ieșit în cale. Ne-am întâlnit, culmea, în zona de servire a mesei – poate a fost un semn. Ce știu sigur este că am simțit din prima o atracție greu de explicat. Ceva m-a tras către ea. Poate asemănarea diagnosticului, poate energia ei. Mi-a apărut ca o lumină calmă, care parcă mă conducea și îmi deschidea drumul spre ceilalți.
Iulia este genul de om mereu săritor, blând, atent. Țin minte că mă întrebam: ce caută o fată atât de frumoasă într-un loc ca acesta?
Prietenia s-a legat firesc. Iar când am descoperit câte lucruri avem în comun, am simțit o mare ușurare,nu mai eram singură în povestea asta. Conexiunea a fost acolo din prima clipă. Nu o pot explica și nici nu simt nevoia. Am învățat să las lucrurile să curgă fără să cer explicații. Nimic în lume nu este întâmplător, iar ceea ce ne este destinat ajunge, întotdeauna, la noi.
Ați trecut amândouă printr-un diagnostic de cancer, însă felul în care l-ați integrat în identitatea voastră diferă. Ce a însemnat, pentru tine, procesul de a face pace cu boala?
Iulia: Am încercat, pe cât posibil, să nu mă întreb „de ce mi s-a întâmplat mie”, pentru că știam că nu voi primi niciodată un răspuns care să mă ajute cu adevărat. În momentul diagnosticului, m-am concentrat strict pe ceea ce aveam de făcut atunci, pe pașii necesari pentru a mă salva.
M-a ajutat mult și faptul că m-am considerat norocoasă: am aflat la timp, nu a fost nevoie de tratamente mai dificile, recuperarea a fost rapidă, iar susținerea celor din jur — familie, prieteni, medici — a fost reală și constantă.
Însă, abia la doi ani distanță, am înțeles că nu mi-am permis cu adevărat să simt durerea și furia prin care am trecut. M-am ascuns în spatele ideii de „sunt puternică”, iar adevărul este că vindecarea reală a început în momentul în care mi-am dat voie să recunosc cât de greu a fost. Acest proces de a simți și de a elibera emoțiile reprimate m-a ajutat să fac pace cu boala și cu tot ce s-a întâmplat.
Ramona: A face pace cu boala poate sună mare. Pentru mine, mai degrabă, a fost despre acceptare. Acceptarea este primul pas spre vindecare.
În momentul în care accepți, îți poți canaliza energia și toate resursele – fizice și emoționale – către vindecare. Înveți să navighezi cu boala zi de zi, așa cum înveți să navighezi orice încercare grea a vieții. Pentru mine, boala a fost un semnal. Un pas înainte. O invitație de a mă întoarce pe drumul meu, de a prețui viața și tot ce mă înconjoară. Așa cum scrie și în tabloul meu: Iubește-ți destinul.
Curatorialist: În ce fel experiența vindecării ți-a schimbat relația cu propriul corp? Ce ai învățat să vezi altfel sau să prețuiești mai profund?
Iulia: Înainte de diagnostic, mă judecam des, nu eram niciodată mulțumită de mine. Însă, în momentul în care am înțeles că trupul meu a dat semne tocmai pentru a mă ajuta să descopăr boala la timp, ceva s-a schimbat radical. Am realizat cât de puternic este. I-am cerut iertare, i-am mulțumit și i-am spus că am încredere că va face față la tot ce urma. Și exact asta s-a întâmplat – totul a decurs bine, iar felul în care mi-am privit cicatricea a jucat un rol esențial. Îmi amintesc și acum momentul în care, la scurt timp după operație, o asistentă mi-a spus: „Ce cusătură frumoasă v-a făcut domnul doctor!”. Din clipa aceea, am privit cicatricea cu mândrie, ca pe o adevărată operă de artă a chirurgului meu si am ales să o văd ca pe un simbol al vindecării mele.
Mărturisesc că încă mai am momente în care sunt critica cu mine, dar acum le observ, mă opresc și încerc conștient să fiu mai blândă.
Ramona: Experiența trăită m-a adus aproape de corpul meu. M-a învățat să-l văd, să-l ascult și să-l iubesc. Lucruri pe care, sincer, nu le făceam înainte de diagnostic. Astăzi știu că, fără corpul meu, nu aș fi aici. Am învățat să comunic cu el, să îi ofer ceea ce are nevoie și îi sunt recunoscătoare că a luptat alături de mine și nu m-a lăsat. Îi mulțumesc zi de zi că mă poartă și că este vasul sufletului meu.
Corpul uman este pură magie. Nimic din lumea aceasta nu reușește să creeze ceva mai perfect.
Curatorialist: Dacă ar fi să o descrii pe Ramona în trei cuvinte care surprind esența prieteniei voastre, care ar fi acelea?
Iulia: Ramona este blândețe, profunzime și răbdare. Este omul care mă echilibrează și mă liniștește, cel care m-a ajutat să privesc mai clar situații pe care eu, poate, le tratam cu superficialitate. Are răbdarea de a asculta cu adevărat, fără grabă și fără judecată, iar asta mă face să mă simt înțeleasă și în siguranță.
Cred că tocmai aceste lucruri stau la baza unei prietenii autentice. Iar eu mă consider extrem de norocoasă că Ramona face parte din viața mea.
Ramona: Încredere. Sprijin. Autenticitate.
Curatorialist: “A trăi frumos” este un fir roșu în ambele voastre povești. Cum arată astăzi, pentru tine, o zi trăită cu sens, echilibru și recunoștință?
Iulia: Astăzi, „a trăi frumos” înseamnă să apreciez mult mai mult lucrurile simple. Încerc, pe cât posibil, să fac mai des ceea ce îmi aduce bucurie: să călătoresc, să petrec timp în natură, să îmi dau voie să respir.
Învăț să mă pun pe primul loc — chiar dacă nu e deloc la fel de ușor precum sună în teorie. Deși se spune des că, după un diagnostic de cancer, ajungi automat să apreciezi viața mai mult, realitatea este că acest lucru nu se întâmplă peste noapte. Este un proces continuu de lucru cu tine, de a trăi în prezent și de a găsi sens chiar și atunci când lucrurile nu sunt exact așa cum ți le-ai dori.
Sunt profund recunoscătoare că sunt bine, că sunt înconjurată de oameni buni și frumoși și că am privilegiul de a trăi o noua zi.
Ramona: Pentru mine, a trăi frumos înseamnă să fiu recunoscătoare, prezentă și conectată la mine, cu Dumnezeu aproape, în gând și în inimă.
Când ajungi să te iubești pe tine și să trăiești în prezentul conștient, sufletul se umple de recunoștință. Iar iubirea de sine devine, de fapt, o formă de iubire față de Dumnezeu. Este un sentiment care durează o clipă, dar valorează cât milioane de secunde.
Curatorialist: Ce rol a avut comunitatea (familie, prieteni, medici, oameni întâlniți pe drum) în vindecarea voastră și cum încercați astăzi să recreați această energie în jurul Rivive Cooking?
Iulia: Cred că este esențial să alegi medici în care să ai încredere totală — să simți că îți lași viața în mâinile lor și că totul va fi bine.
Sprijinul familiei și al prietenilor a fost, bineînțeles, la fel de important. Să știi că ai oameni lângă tine care te susțin necondiționat îți oferă o liniște profundă și îți permite să te concentrezi cu adevărat pe tine și pe vindecare.
Un rol cu totul special l-a avut comunitatea oamenilor care au trecut prin experiențe similare. Momentul în care am cunoscut Asociația Oameni Buni a fost, pentru mine, momentul în care m-am simțit cu adevărat înțeleasă. Este un sentiment greu de pus în cuvinte. Sunt profund recunoscătoare pentru toți prietenii pe care mi i-am făcut acolo.
Această energie — de sprijin, înțelegere și apartenență — încercăm să o recreăm și în jurul Rivive Cooking: un spațiu sigur și cald, în care oamenii se pot simți văzuți, ascultați și primiți exact așa cum sunt, unde se pot relaxa și se pot întoarce, măcar pentru câteva momente, la vremuri mai simple, înainte ca lumea să devină atât de copleșită de ritmul agitat și de nenumăratele griji.
Ramona: Comunitatea poate avea un rol esențial în procesul vindecării, dacă îți permiți să o cauți și să faci parte din ea. Din păcate, mulți oameni duc aceste lupte singuri, fără să știe că nu sunt singuri și că, împreună, putem fi mai puternici.
Familia este cea care îți stă alături necondiționat. Aparținătorii, așa cum li se spune, sunt îngerii tăcuți din umbră. Ei duc o durere enormă, dar o ascund de teamă să nu te rănească și mai mult.
Toți oamenii întâlniți pe acest drum au un rol, unii vin cu lumină, alții cu lecții. Important este să iei ce e bun din fiecare experiență. În comunitatea Rivive ne dorim să aducem susținere, emoție și autenticitate. Să ne reamintim unii altora că viața este darul suprem și că lucrurile simple fac, de fapt, diferența.
Care au fost cele mai grele lecții ale acestui traseu și care au fost cele mai luminoase?
Iulia: La început am crezut că cele mai importante lecții au fost legate de oameni – mă refer aici la dezamăgirile provocate de cei care ies din viața ta, dar și la întâlnirile cu oameni care apar exact atunci când ai nevoie și care compensează de o mie de ori absența celor plecați.
Deși aceste lecții sunt extrem de valoroase, cred că, în profunzime, cea mai importantă învățătură este alta: că tu ești centrul a tot ceea ce trăiești. Tu ești cea care simte suferința, dar tot tu ești și cea care are puterea să se ridice, să se reconstruiască și să o ia de la capăt.
Ramona: Cea mai grea lecție a fost o singură secundă, secunda in care a răsunat cuvântul cancer. Secunda în care viața te mută pe un alt traseu, fără să te întrebe dacă ești pregătit.
Cea mai luminoasă lecție a fost înțelegerea că nimic din ce am trăit nu a fost o pedeapsă. Au fost pași ai destinului meu. Pași necesari ca să mă întorc la mine, să-mi simt familia aproape, să văd binele din oameni și să învăț să-L văd pe Dumnezeu. Am învățat să privesc viața așa cum este și să o las să vină către mine, fără rezistență.
Rivive Cooking este rodul prieteniei voastre. În ce moment ați știut că această legătură poate deveni un proiect comun? Și, dacă ar fi să puneți, în cuvinte, „ingredientul secret” al acestei prietenii, care ar fi acela?
Iulia: Am realizat destul de repede că avem multe lucruri în comun, dar și că există zone în care ne completăm foarte firesc. Cred că acesta este, de fapt, „ingredientul secret” al prieteniei noastre: completarea.
Ne leagă dragostea pentru mâncarea bună, cu gust, pentru mesele lungi, pentru bucuria de a strânge oameni dragi în jurul mesei — familie, prieteni — de a găti pentru ei, de a-i răsfăța și de a transforma aceste momente în spații de relaxare și conexiune.
În același timp, fiecare dintre noi vine cu ceva diferit. Ramona este cea care își dedică timpul gătitului -este extraordinar de talentată și surprinderii momentelor în imagini, are un simț artistic foarte bine dezvoltat, iar eu sunt cea care se ocupă de editare și postări pe social media, dar și de imaginile din natură. La început ne-am imaginat că vom face totul împreună, dar, în timp, lucrurile s-au așezat natural, în funcție de ritmul, timpul și punctele forte ale fiecăreia.
Așa a luat naștere Rivive Cooking: dintr-o prietenie sinceră, din bucuria de a crea împreună și din echilibrul dintre ceea ce suntem, fiecare, și ceea ce devenim împreună.
Ramona: Ideea Rivive a apărut în ianuarie 2025, chiar în locul în care ne-am cunoscut. Am descoperit că amândouă avem o înclinație naturală către gătit.Am lăsat lucrurile să curgă firesc: ne-am întâlnit, am filmat, am testat, am simțit. Am căutat mult numele, am combinat inițiale, sensuri, emoții.
Așa s-a născut Rivive: R – Ramona, I – Iulia, Vive – viață.
Nu Revive, ci Rivive – a da viață, a reînvia, a renaște. Suntem într-o viață nouă, renăscute, precum floarea de lotus care ne însoțește mereu. Ingredientul secret este naturalețea.
Curatorialist: De ce pâinea cu maia? Ce simbolizează pentru voi gestul de a frământa, de a aștepta, de a lăsa timpul să transforme?
Iulia: Ramona este cea care m-a introdus în această lume și cea care stăpânește cu adevărat procesul. M-au fascinat răbdarea, pasiunea și dedicarea cu care se raportează la fiecare etapă — de la îngrijirea maielei, până la momentul în care pâinea iese din cuptor. Pentru ea, nu este doar gătit, ci un ritual atent, plin de sens.
Ramona: Pâinea cu maia este despre mine. Este viața care se naște, din nou și din nou, în fiecare pâine.
În această echipă, eu sunt cea care face pâinea. Am descoperit acest proces timid, în timpul tratamentului. Atunci nu am insistat, poate pentru că aveam nevoie, mai întâi, să mă regăsesc pe mine. Abia în 2024 am simțit că este momentul să mă apropii cu adevărat de acest drum, într-o perioadă în care eram, la rândul meu, într-un proces profund de descoperire.
La început am făcut pâine clasică, cu drojdie. Am repetat procesul până când l-am stăpânit. Apoi mi-am amintit de maia – un proces început și neterminat, care mă fascina, dar care, în același timp, mi se părea imposibil de atins. Urmăream filmulețe, mă îndrăgostisem de ritm, de gesturi, de transformare, dar simțeam că mai am nevoie de un semn. Iar semnul a venit firesc. O prietenă mi-a trimis un link către care un curs despre pâinea cu maia, si numai dupa un curs de trei ore, am plecat acasă cu o maia vie și cu indicații clare. De atunci, nu m-am mai oprit. Fac pâine săptămânal și mă bucur, de fiecare dată, de proces și de fiecare pâine care iese din cuptor.
Maiaua este sufletul pâinii. Fără ea, pâinea nu ar exista. Ea lucrează în tăcere, transformând două ingrediente simple, dar esențiale: apa și făina, vechi de când lumea. Ele sunt viață. Pâinea devine astfel hrană pentru trup, dar și pentru suflet.
Pâinea cu maia nu se face în grabă. Are nevoie de timp și de răbdare. Cere mâini care nu doar frământă, ci ascultă aluatul. Frământatul este ordinea pe care o aduci în haos. Este uimitor cum, după câteva gesturi repetate cu atenție, totul începe să se așeze.
Pentru mine, acest proces este cea mai pură formă de terapie și de cunoaștere a propriilor simțiri. Nu ai cum să faci o pâine fără să o simți cu tot corpul: fără să ți se zburlească pielea când o atingi, la fiecare pliere, la fiecare sunet pe care îl scoate când o ridici, fără să te bucuri ca un copil când vezi o bulă apărând la suprafață.
Pâinea cu maia îmi amintește, de fiecare dată, că lucrurile cu adevărat hrănitoare se construiesc lent, cu grijă și răbdare. Transformarea nu este zgomotoasă, ci discretă. Este un ritual aproape sacru. Iar în final, pâinea nu este doar coaptă, ci maturizată – așa cum sunt și oamenii atunci când își dau voie să aștepte.
Este un ritual de transformare pe care îl asociez inevitabil cu transformarea prin care am trecut eu. Felul în care pâinea crește și se deschide este felul în care am crescut și m-am deschis și eu. Și continuăm să creștem, cu fiecare pâine care iese din cuptor.
Dincolo de rețete, vorbiți despre un stil de viață sănătos ca o formă de iubire de sine. Cum se manifestă concret această iubire, zi de zi, în viața fiecăreia?
Iulia: Cred cu tărie că echilibrul stă la baza unui stil de viață sănătos și că, în adevăr, iubirea de sine înseamnă să avem grijă de noi, atât la nivel fizic, cât și sufletesc. Încerc să mănânc echilibrat și să îi ofer organismului meu nutrienții de care are nevoie, dar îmi fac și mici plăceri – de exemplu, îmi place să mănânc ceva dulce zilnic. Caut să aleg variante cât mai sănătoase, dar nu duc totul la extrem și cred că, atâta timp cât există echilibru, nimic nu ne face rău.
Ramona: Iubirea de sine se manifestă în alegerile mici, zilnice. În ce mănânc, în cum îmi vorbesc, în felul în care îmi respect limitele. Nu este despre perfecțiune, ci despre blândețe și respect față de mine și față de viață.
Curatorialist: lulia, tu ai un background în psihologie și psihonutriție; Ramona, tu – un univers interior legat de tradiții, ritualuri și gătit ca formă de vindecare. Cum se completează aceste două lumi în atelier?
Iulia: Cele două lumi se întâlnesc în atelier prin echilibru și armonie. Eu aduc în discuție înțelegerea relației dintre emoții, obiceiuri alimentare și grijă pentru corp. Ramona, cu universul ei legat de tradiții, ritualuri și gătit ca formă de vindecare, aduce experiența practică și magia momentelor de conectare cu mâncarea și cu sinele. Împreună, combinăm cunoașterea teoretică cu trăirea autentică, astfel încât fiecare participant să simtă atât hrana pentru corp, cât și hrana pentru suflet.
Ramona: În cadrul atelierelor, eu sunt emoția. Tradiția. Ritualul. Îmi doresc să readuc energia feminină cu care au crescut bunicile noastre: claca, gătitul împreună, statul la sfat. Iulia completează acest spațiu cu cunoaștere, psihologie și nutriție. Împreună creăm un loc în care mâncarea hrănește nu doar corpul, ci și sufletul.
Care sunt momentele în care simțiți cà atelierele voastre devin mai mult decât spații culinare, devin spații de împărtășire, de vulnerabilitate și de comunitate?
Iulia: Simțim că atelierele devin mai mult decât spații culinare în momentele în care participanții se deschid și împărtășesc povești personale, experiențe sau emoții legate de mâncare și de viață. Când râdem împreună, când descoperim că fiecare aduce ceva unic în grup, sau când împărtășim mici vulnerabilități și ne susținem unii pe alții, simțim că se creează o adevărată comunitate. Atunci, gătitul devine nu doar un act practic, ci un ritual de conectare – cu noi înșine, cu ceilalți și cu ceea ce ne hrănește sufletul.
Ramona: Atelierele devin spații de comunitate în timpii de așteptare ai pâinii. Atunci când aluatul lucrează, oamenii se opresc. Se deschid. Încep să vorbească.
Aceste pauze creează un spațiu sigur, în care poveștile ies la suprafață. De fiecare dată se creează o energie specială, care ne duce simbolic înapoi în timp, într-un loc în care oamenii erau mai aproape unii de alții.
Curatorialist: Există o rețetă, un ingredient sau un gest culinar care v-a marcat profund procesul de vindecare și căruia îi păstrați un sens special?
Iulia: În perioada tratamentului m-am lăsat răsfățată de mama, care gătea pentru mine și mă făcea să mă simt din nou copil. Chiar dacă, în mod normal, gătește pentru mine ori de câte ori ne întâlnim, în acele momente gestul ei a căpătat o semnificație cu totul specială – a fost si despre a mă simți protejată și susținută în procesul meu de vindecare, nu doar despre iubire și grijă.
Ramona: Supa mamei. Mama a venit să aibă grijă de mine, de fetița mea, de noi. Supa ei nu a fost doar hrană, ci siguranță, iubire și liniște. A fost un gest simplu, dar care a conținut tot ce aveam nevoie atunci.
Cum ați descrie energia care se simte între voi când lucrați împreună? Ce aduce fiecare și ce se creează doar în întâlnirea dintre voi două?
Iulia: Întâlnirile noastre sunt de fiecare dată un motiv de bucurie. Sunt momentele în care ne relaxăm, ne conectăm una cu cealaltă și lucrurile curg natural. Ceea ce se creează doar în întâlnirea dintre noi două este un spațiu sigur, în care ne simțim libere să fim autentice, să greșim, să încercăm și să ne susținem reciproc.
De fiecare dată sunt impresionată de ideile Ramonei, de atenția ei pentru detalii și de răbdarea pe care o pune în tot ceea ce face. Are un fel de a mă liniști și pe mine, care sunt mai agitată, iar asta mă ajută să mă simt mult mai bine. Timpul trece extraordinar de repede tocmai pentru că ne simțim foarte bine când lucrăm împreună.
Ramona: Între noi două s-a creeat o prietenie ce nu poate fi transpusă în cuvinte, pentru că noi doar suntem și atât, lasam lucrurile sa curga de la sine, nu depunem efort pentru a întreține ceva, existăm în acceptare. Cred că atunci când te accepți și îi accepți pe cei din jur așa cum sunt, totul vine de la sine, fără prea multe intrebari. Împreună suntem un spațiu liniștit, cu energie pură.
În perioadele în care vă reamintiți de diagnosticul din trecut, ce vă emoționează mai mult: drumul parcurs, transformarea personală sau curajul celeilalte?
Iulia: Mă emoționează toate: drumul parcurs – care realizez că nu a fost ușor, faptul că acum simt că sunt o persoană mai bună, dar și curajul Ramonei. Încă de când am aflat povestea ei am fost profund impresionată de forța de care a dat dovadă în experiența prin care a trecut, de tăria cu care a mers mai departe, chiar și în momentele cele mai dificile.
Dar ceea ce mă emoționează cel mai profund este transformarea ei — felul în care, din momentul în care am cunoscut-o și până acum, s-a deschis, a devenit mai conștientă de propria putere, de calitățile ei și de valoarea pe care o are. Este o transformare vizibilă, vie, un fel de înflorire care nu vine din absența durerii, ci din integrarea ei. Iar acest parcurs al ei este, pentru mine, o sursă constantă de inspirație.
Ramona: Diagnosticul face parte din noi și va rămâne mereu acolo. Am învățat însă să gestionăm mult mai bine emoțiile care vin odată cu el.
Cel mai mult mă emoționează drumul parcurs și transformarea personală. Pe acest drum am descoperit o forță interioară pe care nu știam că o am. Am ales să mă transform în cea mai bună versiune a mea și să primesc viața exact așa cum vine, fără să o judec ca fiind bună sau rea.
Curatorialist: Care sunt valorile – scrise sau nescrise – pe care ați construit Rivive Cooking? Ce nu lipsește niciodată din ceea ce creați împreună?
Iulia: Rivive Cooking s-a construit, înainte de toate, pe dorința de a crea ceva autentic, într-o lume în care simțim tot mai des presiunea de a face lucrurile să pară altfel decât sunt în realitate.
Am ales să punem accent pe lucrurile simple, dar esențiale — acelea care, de fapt, contează cu adevărat – bucuria unei mese gătite cu grijă, liniștea timpului petrecut în natură, momentele de relaxare și de încetinire într-o lume grăbită. Credem mult în puterea micilor bucurii, a gesturilor simple care aduc sens și echilibru.
Ramona: Iubește și fă cu iubire tot ceea ce faci. Dintr-un bob mic de grâu se pot naște vise mari. Lasă-te să înflorești.
Curatorialist: Dacă ar fi să oferiti un singur mesaj femeilor care se află astazi în mijlocul luptei cu boala, care ar fi acela?
Iulia: Le-aș spune că sunt mai puternice decât si-ar fi imaginat vreodată, să aibă încredere că au în ele resurse nebănuite pentru a trece prin această perioadă, chiar dacă acum nu le pot vedea. Să își dea voie să simtă tot ce vine, fără vină și fără grabă, și să ceară ajutor atunci când au nevoie.
Și, poate cel mai important, să nu uite că nu sunt definite de boală. Sunt mai mult decât un diagnostic, iar dincolo de această luptă există viață, sens și bucurie — uneori diferite de cum și le-au imaginat, dar la fel de reale și de prețioase.
Ramona: Viața este despre alegeri. Oricare ar fi direcția, nu uita să te iubești pe tine, să te privești cu blândețe și să prețuiești cel mai mare dar pe care îl avem: viața.
Curatorialist: Ce sperați să simtă oamenii când intră în universul vostru: fie că vorbim despre ateliere, fie de comunitatea online, fie doar într-o rețetă descoperită întâmplător?
Iulia: Sper să simtă autenticitate și liniște. Să simtă că au ajuns într-un spațiu real, unde lucrurile sunt așa cum sunt, fără măști și fără presiunea de a fi „altfel”.
Mi-ar plăcea ca oamenii să simtă că pot încetini, că pot respira și că pot reveni la lucrurile simple care hrănesc cu adevărat — mâncarea făcută cu grijă, timpul petrecut împreună, conexiunea cu natura și cu sine.
Ramona: Ne dorim ca oamenii să simtă, înainte de orice, că pot respira. Că pot lăsa jos graba, așteptările, rolurile pe care le poartă zilnic și că pot fi exact așa cum sunt, fără să explice nimic.
La ateliere, ne dorim să simtă liniște. O liniște care nu este gol, ci spațiu. Spațiul în care îți auzi gândurile, în care îți simți corpul, în care îți dai voie să încetinești. Să simtă că nu este nimic de demonstrat și nimic de „făcut bine”, ci doar de trăit.
Ne dorim să simtă apartenență. Fără comparații, fără presiune. Să simtă că masa la care stau este un loc sigur, în care fiecare poveste are locul ei, fiecare emoție este binevenită și fiecare tăcere este respectată. Așa cum era odată, când oamenii se strângeau în jurul pâinii și al focului.
Ne dorim să simtă emoție. Emoția simplă care apare atunci când frămânți un aluat, când aștepți ca ceva să se transforme, când mănânci împreună cu alți oameni. Emoția aceea care nu este spectaculoasă, dar care rămâne.
Ne dorim să simtă recunoștință. Pentru mâncare, pentru timp, pentru corp, pentru viață. Să plece cu o stare de bine care nu vine din abundență, ci din simplitate. Din lucruri făcute cu grijă, cu răbdare și cu sens.
Iar dacă cineva ne descoperă online sau într-o rețetă citită întâmplător, ne dorim să simtă același lucru: că este o invitație. Nu la perfecțiune, nu la performanță, ci la întoarcere. Înapoi la sine, la ritm, la ceea ce contează cu adevărat. Dacă, după ce pleacă de la noi, oamenii simt că au fost mai prezenți, mai blânzi cu ei înșiși și mai conectați la viață, atunci știm că Rivive și-a împlinit rostul.
Curatorialist: Ce ați învățat una de la cealaltă în acești ani în moduri în care, poate, nu ați fi învățat singure?
Iulia: De la Ramona am învățat, poate mai profund decât aș fi reușit singură, să mă gândesc și la mine — fără vinovăție și fără să confund grija de sine cu egoismul. Am învățat cât de important este să îți alegi oamenii cu care rezonezi cu adevărat, să te înconjori de cei care îți dau o stare de bine și lângă care te poți simți în siguranță.
Am învățat că prietenia adevărată înseamnă acceptare, ascultare și libertatea de a fi vulnerabil fără teama de a fi judecat — lecții care mi-au schimbat felul de a relaționa cu cei din jur. Încerc să îi urmez exemplul și să fiu mai calmă, să am mai multă răbdare și să nu mă mai consum pentru lucruri care, în fond, nu contează cu adevărat.
Ramona: De la Iulia am învățat, înainte de orice, puterea gesturilor mici. Lucrurile aparent nesemnificative, făcute cu prezență și bunătate, pot schimba complet energia unui moment, a unei zile sau chiar a unui om. Am învățat de la ea blândețea. Felul ei de a fi atentă la ceilalți, de a observa, de a oferi sprijin fără să invadeze. Iulia știe să fie acolo, cu adevărat. Nu cu zgomot, nu cu soluții impuse, ci cu o prezență liniștitoare, care îți dă voie să fii tu.
O admir pentru felul în care vorbește. Are cuvintele la ea, dar nu le folosește ca să impresioneze, ci ca să aline, să clarifice, să creeze punți între oameni. Are o diplomație naturală, o eleganță a comunicării care vine dintr-un suflet profund bun și dintr-o înțelegere reală a oamenilor.
Sub toate rolurile și așteptările sociale, Iulia este un om autentic, care m-a ajutat, prin exemplul ei, să mă apropii mai mult de mine însămi și să fiu mai blândă cu lumea.
Curatorialist: Cum visați să evolueze Rivive Cooking în următorii ani?
Iulia: Îmi doresc ca Rivive Cooking să evolueze într-un spațiu în care oamenii nu doar găsesc rețete, ci se simt inspirați să aibă grijă de ei înșiși și să se bucure de gătit. Visez ca pe lângă rețete și sfaturi de lifestyle, să avem cât mai multe ateliere de gătit și de făcut pâine cu maia, unde oamenii să experimenteze, să învețe și să se simtă conectați unii cu alții. Mi-aș dori ca aceste ateliere să aibă loc în locuri frumoase, în natură, astfel încât să ne bucurăm de conexiunea cu mediul înconjurător și să îmbinăm gătitul cu alte activități care ne aduc mai aproape de noi înșine. În câțiva ani, mi-ar plăcea ca Rivive Cooking să fie un loc unde comunitatea se simte acasă, inspirată și motivată să redescopere bucuria de a găti și de a împărtăși momente frumoase.
Ramona: Visez ca Rivive Cooking să devină, în timp, un loc profund sacru, în sensul acela simplu și adevărat, în care sacralitatea se naște din prezență, din gesturi curate și din lucruri făcute cu sens.
Îmi doresc ca atelierele noastre să fie mai mult decât întâlniri culinare, să fie ritualuri, spații în care oamenii vin să încetinească, să se reconecteze cu ei înșiși și cu natura, să își aducă aminte cum este să creezi cu mâinile tale, fără grabă și fără presiune.
Pâinea îmi doresc să aibă locul ei special în acest univers. Să fie în centrul experienței, așa cum a fost din cele mai vechi timpuri: hrană, simbol, legătură. Să arătăm că, din ingrediente simple – făină, apă, timp și răbdare – se poate naște ceva viu, hrănitor și profund,că nu este nevoie de complicații pentru a crea ceva valoros.
Visez ca Rivive să aducă natura în centru. Ateliere în aer liber, gătit cu ce ne oferă pământul, ingrediente locale, curate, alese cu grijă, fără artificii, fără exces, doar lucruri firești, făcute așa cum trebuie, în ritmul lor.
Îmi doresc ca oamenii care vin la Rivive să plece cu mai mult decât o rețetă,să plece cu o stare, cu liniște, cu un sentiment de apartenență și cu dorința de a duce mai departe această simplitate și în viața lor de zi cu zi.
În esență, visez ca Rivive Cooking să rămână un spațiu viu, autentic, în care pâinea, oamenii și natura se întâlnesc într-un mod sincer. Un loc care nu promite mult, dar oferă profund.
Fotografii: Desene cu lumină
