Există arome și gusturi care nu se uită niciodată. Le porți cu tine, undeva între copilărie și sărbătoare, între gesturile molcome ale mamei sau ale bunicii care frământau vrednic, dar fără grabă. Plăcintele fac parte din acest patrimoniu tainic – al memoriei olfactive, al ritualurilor de familie, al bucuriei simple de a fi împreună.
Plăcinte povestite e mai mult decât un proiect gastronomic. E o călătorie prin Moldova, cu opriri în sate unde timpul pare să curgă altfel, cu rețete scrise pe marginea amintirilor și cu oameni care, printr-o simplă întindere de aluat, pare că țin vie o lume întreagă.
În spatele fiecărei plăcinte adunate stă, de fapt, o poveste de viață. În spatele fiecărei fotografii – o emoție, un moment care ne face să ne oprim din goană. Acest proiect recuperează nu doar rețete, ci și legătura cu rădăcinile noastre. Și poate, cine știe, ne dă curajul să ne întoarcem mai des acolo unde gustul e, de fapt, acasă.
Dana Burlacu Visternicu este sufletul din spatele proiectului Plăcinte povestite, o inițiativă care îmbină pasiunea pentru gastronomie cu dorința de a păstra vie tradiția culinară moldovenească. Originară din Iași, Dana este cunoscută ca blogger culinar și fondatoarea blogului Prăjiturici și altele, unde împărtășește rețete inspirate din bucătăria tradițională românească.
Prin noul proiect, Dana își propune să recupereze și să documenteze rețete vechi de plăcinte, transmise din generație în generație, aducând în prim-plan poveștile femeilor care le-au păstrat vii. Astfel, Plăcinte povestite devine o punte între trecut și prezent, între gust și amintire, între tradiție și identitate culturală.
Curatorialist: Cum a luat naștere ideea proiectului „Plăcinte povestite” și ce v-a inspirat să recuperați patrimoniul gastronomic al plăcintelor din Moldova?
Dana: Plăcintele sunt nelipsite de pe mesele românilor. Fie ele cu brânză de vaci, caș, urdă, mere, vișine, mac, carne… fiecare are o poveste scrisă sau nescrisă, are o amprentă solidă in memoria colectivă a gustului.
Există riscul ca, în următorii 10-15 ani, încet-încet, multe dintre rețetele de plăcinte să fie uitate. Este responsabilitatea noastră de a păstra și a nu duce in derizoriu identitatea noastră gastronomică.
Patrimoniul gastronomic face parte din patrimoniul cultural, iar acest demers susține păstrarea memoriei gustului și menținerea lui în rândul generațiilor tinere. Vorbind despre gastronomia românească, scriind despre placintele noastre, gătind șipunându-le pe masă înseamnă un efort colectiv de susținere a culturii locale.
De ce ați ales plăcintele, ce semnificații are acest fel de mâncare din punct de vedere cultural și emoțional?
Multe rețete tradiționale de plăcinte se pierd în timp, fie din cauza modernizării bucătăriilor, fie din cauza migrației populației. Acest proiect independent își propune să documenteze aceste rețete, asigurându-se că ele sunt păstrate pentru generațiile viitoare.
Imaginați-vă că v-ați asezat la masă, e o zi obișnuită în familie, e Paștele sau Crăciunul, e hram în sat, un botez sau au venit rudele în vizită…
Așa-i că o placinta proaspăt scoasă din cuptor ne cuprinde pe toți laolaltă? Ba, mai mult, cinstește cumva generațiile trecute, mâinile muncite ale bunicilor și simplitatea acestui popor.
Cum veți alege cele 15 rețete de plăcinte? Le știți pentru că au fost transmise din generație în generație sau le descoperiți și direct, în urma documentării în teren?
Este vorba de circa 25 de rețete de plăcinte. În principiu, facem și o muncă de documentare sau ajungem într-un loc printr-o recomandare fericită. Rețetele culese sunt acele rețete cu care au crescut cei ce ne-au primit.
Proiectul se desfășoară atât în Moldova din România, cât și peste Prut. Ați observat diferențe sau similitudini în rețetele și poveștile culese din cele două regiuni?
Există multe diferențe între placintele noastre si cele de peste Prut. Una dintre cele mari este tipul de aluat. La noi, predomină aluaturile dospite, pe când în Republica Moldova se foloseste mult aluatul filo. La sfârșitul lunii aprilie ajunge acolo și avem un „ghid” ce ne ajută cu documentarea și găsirea retetelor.
În afară de rețete, proiectul își propune să adune și 25 de povești de viață. Ce fel de povești v-ați propus să aduceți în atenția publicului?
Sunt povestile de viață ale celor ce ne primesc, asta pentru ca fiecare om are o poveste. Sunt onorată că pot aduna în carte mici crampeie din viața acestor femei.
Ce rol joacă fotografia în acest proiect? Cum reușiți să surprindeți autenticitatea vieții rurale prin imagini?
Fotografia joacă un rol major. Orice imagine bine surprinsă poate transmite multă emoție, apartenență. Noi ne dorim să surprindem viața rurală autentică și zic noi pentru că, alături, am un fotograf bun și devotat proiectului și vieții rurale. Este vorba despre Adrian Băltariu.
Ați întâmpinat provocări în procesul de colectare a rețetelor și poveștilor? Dacă da, cum le-ați depășit?
Provocări vor fi până la final. Sunt provocari financiare, în primul rând, uneori oameni care privesc suspicioși ceea ce facem sau sunt provocări legate de timp/organizare. Cred că, fără provocări, proiectul și-ar pierde din farmec, iar, în principiu, eu mă gândesc la scopul final.
Care a fost cea mai emoționantă poveste de viață pe care ați auzit-o în timpul acestui proiect?
Există un fir care unește toate comunitățile: femeile care ne-au deschis ușa sunt păstrătoarele unor tradiții ancestrale. Majoritatea s-au căsătorit devreme și au învățat, de mici, arta gospodăriei și a meșteșugurilor. La 16-18 ani, zestrea lor era deja gata, lucrată cu propriile mâini. Fiecare vizită este o lecție de istorie trăită!
Există o rețetă de plăcintă care v-a surprins în mod deosebit? Dacă da, ce o face atât de specială?
Este o întrebare ce mi se adresează adesea. Pe mine mă surprinde fiecare rețetă cu câte un aspect neauzit: bostanul pus crud în plăcintă, amestecul de varza murată cu varză crudă, opărirea aluatului, învârtita cu untură ce pare un foitaj țărănesc etc.
Ce impact sperați să aibă acest proiect asupra comunităților rurale și asupra patrimoniului gastronomic moldovenesc?
Mi-ar plăcea ca măcar o parte dintre rețetele culese să fie poate introduse în meniul anumitor puncte gastronomice locale și, de ce nu, și a unor restaurante. Așa ar fi popularizate și cunoscute. Sper că la nivel de comunități să gătim aceste rețete, să fie la noi pe masă.
Cum reacționează oamenii atunci când le propuneți să împărtășească rețetele și poveștile lor?
Dacă ajungem la oamenii potriviți, atunci reacția este una pozitivă. Uneori exista reticențe, emoții, frici. S-a întâmplat că am găsit o rețetă interesantă, un om potrivit, doar că omul nu a acceptat pentru că nu a înțeles proiectul în profunzimea lui.
După finalizarea proiectului, aveți în plan organizarea unor evenimente, expoziții sau lansarea unei publicații care să prezinte rezultatele acestui proiect?
Momentan avem creionat doar un plan în linii mari. În primul rând, ne dorim lansarea cărții în mai multe orașe. Această lansare va fi puțin atipică, dar aș vrea ca acest aspect să fie momentul surpriză.
Care sunt planurile dumneavoastră pentru viitor? V-ar plăcea să extindeți proiectul și în alte regiuni ale țării sau chiar în afara României?
Momentan planul este să duc cu bine regiunea Moldovei și cartea să aibă tot ceea ce mi-am propus: autenticitate, emoție, bucurie, rețete, imagini concludente. Mai avem și alte regiuni generoase din punct de vedere al plăcintelor, așa că s-ar putea extinde, dar asta doar cu un partener financiar de nădejde.
Dacă ar fi să descrieți proiectul „Plăcinte povestite” într-o singură propoziție, care ar fi aceasta?
Emoție!
Foto: Adrian Baltariu
