Există debuturi care par să apară discret, dar care, dacă le parcurgi, ajung să te însoțească mult timp. „Hotel Universal”, volumul de poezie semnat de Mihail Lucian Florescu și publicat în 2025 la Editura Dezarticulat, este un astfel de debut.

Mihail Lucian Florescu aparține unei generații care a crescut între lumi, între analog și digital, între promisiunea libertății și presiunea instabilității permanente.

Format intelectual în mediul universitar bucureștean, cu un interes declarat pentru filosofia și teoria limbajului, Mihail aduce în poezie o rigoare care nu sufocă însă emoția. În „Hotel Universal”, cultura nu apare ca ornament, ci ca fundal natural al unei voci care își caută propriul ritm.

Un articol scris de Cristiana Todiresei, jurnalist cultural, fondatoarea Zenobisme.ro, feministă și autoarea cărților „Femei care suferă prea mult” și „Zenobistele. 27 de feluri în care să ai succes, regăsindu-ți feminitatea”.

Titlul volumului sugerează, de la început, un loc al întâlnirilor temporare, al ușilor care se deschid și se închid, al identităților fluide. „Universalul” nu este aici o idee abstractă, ci o sumă de experiențe particulare care ajung să se atingă.

Poezia funcționează ca un jurnal fragmentat al acestor treceri: prin vârste, prin stări, prin spații interioare și exterioare. Hotelul devine, astfel, o metaforă a lumii contemporane, dar și a sinelui.

Din dorința de a pătrunde mai adânc în universul lui, l-am invitat pe Mihail la un dialog.

Ce provocări ai întâmpinat în conturarea unei voci poetice proprii, mai ales într-un context literar contemporan atât de variat?

Nu am plecat cu un proiect anume în minte. Am scris, am scris și am tot scris fără să știu exact unde mă va duce scrisul. La un moment dat, totul a început să capete sens, o formă.

Abia din acel moment am început să scriu „pentru volum”. Fotografiile au apărut tot atunci. Cât despre voce, cred că trebuie să-ți acorzi timp. Să vezi ce merge și ce nu, adică ce ți se potrivește și ce nu, până la urmă.

Dacă recitești un text după o vreme și nu-ți mai place, e un semn destul de clar că trebuie să schimbi ceva. Dacă nu cumva ai schimbat deja, între timp.

Ai simțit presiunea unei „scene” poetice sau a unor așteptări editoriale în timp ce lucrai la acest volum?

Nu, nu neapărat. Poate și pentru că, în afara Cenaclului Visceral, țin legătura cu puține persoane din așa-numita „scenă” a poeziei, persoane cu care simt că am ceva în comun și de la care am de învățat.

În plus, Dezarticulat Books este o editură foarte liberă. N-am simțit nicio presiune editorială, ceea ce a contat enorm.

Cartea explorează limitele marginalizării — de la identități queer la stereotipuri etnice și de gen — fără a se transforma într-un manifest politic explicit.

Cred că „Hotel Universal” este o carte politică. Un manifest politic, chiar. Doar că nu adoptă estetica asociată, de obicei, artei politice. Am vrut să fiu fidel mie însumi, iar asta mi se pare că ține volumul „în picioare”, faptul că e scris dintr-un loc al adevărului.

Nu m-a interesat să demonstrez ceva, ci să spun lucrurile așa cum sunt pentru mine.

Cum îți imaginezi rolul poeziei în discursul cultural despre discriminare și incluziune?

Poezia e foarte directă și tinde către esențial. În producția culturală mai largă legată de emancipare, cred că aici stă forța ei, spui exact lucrurile cele mai importante pe care vrei să le spui, iar cititorul are senzația că i te adresezi lui și numai lui.

În mod paradoxal, faptul că poezia contemporană are, în realitate, puțini cititori contribuie la această forță. Relația cu textul devine mai personală; nu e doar un discurs care se pierde în marea de discursuri din jurul nostru.

Ce elemente stilistice sau forme poetice ai explorat în Hotel Universal pentru a transmite tensiunile tematice din volum?

Am folosit multe dispozitive grafice și stilistice. În primul rând, ca să-mi manifest libertatea, ceea ce mi s-a părut esențial, mai ales pentru că, de multe ori, libertatea persoanelor ca mine este limitată sau chiar negată. În același timp, m-a interesat o disciplină autoimpusă, care nu vine din exterior, ci se naște din interacțiunea elementelor deja prezente în text.

Mă interesează mai puțin formele fixe clasice și mai mult structurile subtile. Am trecut prin Facultatea de Litere și am o relație foarte strânsă cu literatura română. În această carte cred că se simt influențe de la Dosoftei, Mariana Marin, Adi Șchiop, V. Leac, Ioana Bradea, printre alții.

Folosești umorul negru și ironia în poezie.

Mi se spune des că sunt o persoană ironică; cred că asta e, de fapt, un artefact al meu în text. În general, mi se pare important să râdem, la fel cum e important să plângem. E loc de amândouă și trebuie să le facem pe amândouă.

Am vrut să scriu o carte rotundă. Nu-mi plac volumele de poezie excesiv de serioase, la fel cum nu-mi plac nici cele care încearcă din răsputeri să-ți smulgă un zâmbet.

Din punct de vedere critic, ironia întoarce lucrurile pe dos și ne ajută să le vedem altfel, în toată ciudățenia lor. Să-ți dai seama cât de stranii sunt, de fapt, lucrurile pe care le iei de bune poate fi un punct de plecare foarte bun pentru un demers critic.

Cum vezi spațiul literar românesc de azi în raport cu debuturile poetice?

Sec. Abundent. Ambele. Niciunul.

Dacă ar exista o expoziție curatorială despre Hotel Universal, ce „instalații” sau „lucrări” ai include?

Aș încerca să fac expoziția chiar în Hotel Universal, clădirea din Centrul Vechi, care acum e lăsată în paragină. Cred că ar trebui să normalizăm squatul.

Postcomunismul ne-a spălat pe creier cu ideea sfințeniei absolute a proprietății private, o prostie care duce la foarte multe abuzuri; vezi inclusiv cazul Parcului IOR.

Dacă aș putea organiza expoziția în Hotel Universal, le-aș lăsa pe Hortensia Mi Kafchin și pe Suzana Dan să facă ce vor.