Am mers la Wuthering Heights cu așteptări elementare, pur senzoriale și… vestimentare. Așteptări ce au fost pe deplin satisfăcute.
Povestea originală, din câte îmi amintesc și din câte mi-au confirmat câteva recenzii serioase citite pe fugă, ca înainte de examen, este cu mult mai întortocheată, mai sumbră și mai austeră. Filmul pare mai degrabă să dezgroape numai un schelet din permafrostul cărții, și aici parcă îmi vine să fac o paralelă deocheată cu Saltburn (filmul anterior al regizoarei), dar o să trec peste această mică tentație cu gust de țărână.
Avem așadar de-a face cu un basm vizual care, dacă ar fi avut niște decoruri o idee mai șuie, ai fi zis că e un romance de Tim Burton care se petrece într-o casă de papuși în mărime naturală căci Horny-Barbie avem, Horny-Ken-Frankenstein avem.
Adina Chițu este fotograf și food stylist de aproape 10 ani, cinefilă și pasionată de frumos în toate formele lui. Îi plac poveștile bine spuse, fie că sunt pe ecran sau în farfurie.
Pancake Planet este locul ei de joacă, spațiul în care creativitatea, mâncarea și emoțiile se întâlnesc natural.
Renunț la registrul mortuar tip Burton și revin la cel vestimentar, la oile noastre cu blăniță moale, căci filmul așterne peste crinolina cărții, într-o maniera ba diafană, ba grobiană, straturi tactile de țesături fine, de „piftie”, de gălbenușuri, de piele și de paie. Ținutele flamboaiante și culorile lor intense par să reflecte mai degrabă tumultul interior al personajelor decât epoca pe care o populează, completate de o coloana sonoră inspirată, semnată de Charli XCX, într-un sincronism și anacronism perfect. Sper că ați sesizat titlul asumat de pe afișul filmului, scris în ghilimele.
Regizoarea Emerald Fennell (vai, ce nume poetic) susține în multe interviuri că a vrut să redea pe ecran fix sentimentul pe care l-a trăit atunci când a citit prima oară cartea, în adolescență, adică unul cât de poate de primar, visceral, sexual și bine a făcut. Căci până la urmă despre asta este orice act artistic, despre filtrul tău personal și autentic, despre trăire și simțire.
Poate cel mai fidel „personaj” celui din roman este vântul nemilos care bântuie fiecare cadru exterior precum o stafie. Scenele din natură cu ale sale elemente brute și neșlefuite sunt puse bine în antiteză cu interioarele artificiale pline de gablonțuri și „piftii” (am și eu un fix).
Dacă aș fi citit doar scenariul m-aș fi murdărit de siropul care curge din abundență printre replici, însă rostite de cei doi actori sunt neașteptat de digerabile și ajung spre final chiar la un apogeu emoționant, aviz doamnelor și domnișoarelor, să aveți un șervețel la purtător, o batistuță dantelată, parfumată, că nu se știe.
În încheiere voi aminti scena de început a filmului care pare să pună într-un context logic apetența personajelor pentru eros cu topping de thanatos, pe vremea când spânzuratoarea publică era un soi de show de stand-up și toate straturile societății se zgribuleau de plăcere la vederea ei. Aș îndrăzni să spun că așchia istoriei n-a sărit așa departe de eșafodul timpului pentru că în zilele noastre nu ne ferim câtuși de puțin să binge-hlizim și să înfulecăm crănțănele ori de câte ori apare o serie nouă c-un serial killer încununat grotesc de sex appeal.
Filmul e cumva suprasaturat de prezența celor doi actori, dar zău ca nu ne supărăm, iar valul de hate care populează majoritatea recenziilor este un picuț exagerat, aș cataloga WH drept un film sexy pentru toată lumea, iar ca să-i mai îndulcim un pic pe răutacioși las las mai jos un clip, de care mi-am adus aminte râzând, la una dintre scene în care sunt menționate atuu-rile viitorului soț bogat, dotat cu casă mare, câine mic.
Notă de subsol cu privire la titlul recenziei: nu știu despre voi, dar în liceu m-a bântuit treaba asta cu eros și thanatos (dragoste și moarte), nu-mi mai amintesc precis cu privire la care dintre romanele din programă era atașat conceptul, dar a fost un laitmotiv pe care profa’ de română a avut grijă să ni-l imprime ca pe o literă stacojie pe cortex și cumva mi s-a părut potrivit să-l folosesc acum, mai ales că ieșit involuntar din negura amintirilor imediat după ce am părăsit sala de cinema.
