Maria Teodora Dumitru a fost admisă la Facultatea de Medicină din cadrul Universității Complutense din Madrid, Spania, „după trei ani de muncă și tot atâtea încercări,” cum spune aceasta pe Facebook. La 20 de ani a ajuns la concluzia că dacă ea a reușit, toată lumea poate. Astăzi ne povestește despre motivația din spatele diagnosticului de paralizie cerebrală și tetrapareză spastică pe care l-a primit în primul an de viață.
Drumurile fiecăruia arată diferit, dar sperăm că optimismul ei să aducă o rază de soare pe străzile tuturor. Într-o lume deopotrivă plină de provocări și oportunități pentru Generația Z, cei care au sub 24 de ani, Teo on Wheels, cum este aceasta cunoscută în mediul online, nu a considerat concluzia doctorilor un impediment să privească viața ca pe o aventură.
Cu toate că și-a dat seama că sistemul nostru nu este pregătit pentru ea, a găsit oameni care, cu răbdare, au ajutat-o să ajungă unde este, să se dezvolte în femeia curajoasă de astăzi.
„Nimeni și nimic pe lumea asta nu ne poate spune ce putem face și ce nu. Doar noi înșine ne putem stabili propriile limite, iar eu nu le-am găsit încă pe ale mele,” povestește Teo pe blog dacă dorești să descoperi povestea ei până acum, în timp ce eu încerc să aflu ce face și ce planuri are pentru viitor.
Ce poți să îmi povestești despre momentul când ai aflat că ești oficial studentă la medicină?
Știam că rezultatele urmau să se publice la 10:00 (ora României), așa că m-am trezit mai devreme pentru că nu puteam să dorm. Pe la 09:30 mi-a trecut un gând să-mi verific e-mailul și am văzut că primisem scrisoarea de admitere.
Aplicasem și la psihologie (pentru că îmi dădusem seama că facultatea la care eram deja studentă, Terapia Ocupațională, nu era chiar ce-mi doream eu), așa că atunci când am văzut emailul de la rectorul Universității am răsuflat cumva ușurată; eram deja admisă la una dintre facultăți.
Într-un fel, îmi setasem mintea că urma să intru la a doua opțiune, pentru am zis că prefer așa, decât să fiu dezamăgită – era deja a treia oară când încercam la medicină. Am tras aer în piept și am deschis scrisoarea. Am văzut scris în spaniolă „Felicitări! Ai fost admisă la Medicină!”. Am citit de cinci ori, mi-am verificat numele de 10, gândindu-mă că ar putea fi o greșeală.
Îmi era greu să cred că reușisem, după care încercam să-mi dau seama dacă visez. Partea proastă a fost că eram singură; toată lumea dormea. Am stat aproape jumătate de oră recitind scrisoare. Îmi venea să plâng, țipam în interiorul meu și nu îmi venea să cred. Într-un final, le-am dat tuturor să citească scrisoarea; nu de alta, dar voiam să fiu sigură că am văzut bine. Paranoia a fost „prietena” mea în acea zi.
Ce te-a motivat să aplici la această facultate?
Asta am simțit întotdeauna că trebuie să fac. Mă fascinează tot ceea ce ține de corpul uman, mai ales când vine vorba de sistemul nervos. Aș putea numi asta ca fiind o pasiune, dragostea vieții mele.
Am încercat de trei ori, o dată în România și celelalte două ori în Spania. Țin minte că după ce nu am luat admiterea la Carol Davila, eram convinsă că vreau să mai încerc și următorul an, însă avem în plan să aplic pentru o bursă Erasmus.
Astfel, am intrat să văd universitățile partenere și așa am dat peste Complutense. Am văzut cât de pregătiți sunt pentru studenții cu dizabilități, față de ce se întâmplă la noi în țară, și mi-a trecut un gând: cum ar fi să aplic acolo? Partea mai puțin plăcută a fost că mi-au cerut un nivel de B2 de limba spaniolă, eu nefăcând nici măcar o oră în școală sau în particular. Am învățat-o în trei luni, am dat examenul și am obținut un nivel de B2-C1.
Cu toate acestea, nestăpânind limba foarte bine, mi-a fost teamă să susțin examenele de mărire a notei de Bac. Sistemul spaniol este diferit. Nota maximă pe care o poți obține la admitere este 14. Eu în Bac am 9,13. Așa, am ajuns la Terapie Ocupațională la aceeași universitate. Însă, am simțit că nu acesta îmi este drumul.
Așa că, știind limba mult mai bine după un semestru și jumătate de cursuri 100% în spaniolă, am decis să mă înscriu la examenele de mărire. Învățam în paralel atât pentru examenele de la facultate, cât și pentru cele pe care le-am putea considera ”de admitere”. Am reușit să-mi cresc nota până la 10,5 și am fost admisă.
Ce te încântă cel mai mult la viața de student, ce așteptări ai?
Abia aștept să fac ceea ce mă pasionează. Să dau pagina atlasului de anatomie, în timp ce termin a treia ceașcă de cafea. Să aflu cât de inteligenți au fost cercetătorii care au descoperit bolile rare. Să învăț și să descopăr cât de „deștept” este organismul nostru, fiind capabil să-și regleze singur toate funcțiile. Să aflu tot ceea ce se știe despre corpul uman. Însă, cred că nu este nimic mai frumos decât să știi că, prin pasiunea ta, poți ajuta alți oameni.
Care este țelul tău după terminarea studiilor?
Sinceră să fiu, nu știu. Până acum, viața m-a surprins în moduri foarte plăcute și aș vrea să o las să facă asta în continuare. Plus că mă cunosc foarte bine și știu că îmi poate apărea o idee nouă, un obiectiv neexplorat, chiar și mâine. Nu vreau să-mi limitez această latură cu planuri foarte bine stabilite.
Ce ai recomanda unui tânăr care se regăsește în povestea vieții tale, dar nu își găsește motivația?
Eu sunt o fire foarte încăpățânată și nu renunț așa ușor, dovada fiind și cele trei încercări ale mele până am ajuns să spun că sunt studentă la medicină. Trebuie să recunosc că am fost puțin cu moralul mai jos, nu la pământ, dar coborâse puțin, după prima încercare.
Însă, am stat și m-am gândit; oare toți medicii sunt admiși din prima? Apoi, am început să număr câțiva doctori pe care îi știam și care nu au intrat atât de ușor, însă asta nu înseamnă că nu sunt buni în meseria lor. A doua oară, eram convinsă să renunț. Am zis că poate chiar nu este drumul meu, poate destinul meu este altul.
Cei apropiați care mă cunoșteau foarte bine mi-au spus să mai încerc pentru că nu am nimic de pierdut; eram deja studentă la o facultate. Și, la urma urmei, nu cred că aș fi putut dormi liniștită toată viața știind că nu am făcut tot ce mi-a stat în putință să ajung acolo unde îmi doresc.
Se spune că a treia oară este cu noroc: poate, dar eu cred că Universul răsplătește eforturile și știe exact de ce, cum, unde și când să alinieze planetele astfel încât un lucru să se întâmple. A fost o lecție pentru mine; pentru lucrurile frumoase trebuie să lupți, să ai răbdare și să crezi în tine și în faptul că vei reuși. Cel mai important lucru este să nu renunți după primul eșec, pentru că de multe ori acesta nu este decât primul pas spre succes.
În multe dintre povești se simte puternic influența mamei tale, ce unelte ți-a pus la dispoziție și ce principii de viață ți-a sugerat ca să iei viața în piept?
Cred că am moștenit încăpățânarea de la ea. Și m-a și crescut în stilul ăsta. Încă de când eram mică îmi spunea mereu „Așa, ești într-un scaun cu rotile, și?”. Cred că mi-a „tatuat” asta pe unul dintre neuroni mei pentru că acum, indiferent de gura lumii, care încă îmi spune că eu nu pot, eu continui să fac fix contrariul. De câte ori cineva îmi spune nu, eu țin să arăt că este un DA! cu semnul exclamării și scris cu majuscule.
Pe lângă toate acestea, mama m-a învățat foarte multe despre feminitate; m-a ajutat să-mi creez stilul vestimentar și „mi-a pus” eleganța în mână. De unde și ceea ce spun eu mereu „Wheelchair girls can be beautiful too!” („Și fetele în scaun cu rotile pot fi frumoase!”)
În ce fel este viața ta ajutată de tehnologie?
Eu nu folosesc nimic special. Telefonul și tableta sunt gadget-urile pe care le folosesc zilnic. Este adevărat că, în cazul meu, o fată care nu poate scrie, acestea s-au dovedit a fi ”salvatoare”. Nu folosesc software-uri speciale, doar ceea ce folosește toată lumea – aplicațiile pe care le găsește oricine în Google Play sau App Store.
Femeia este…
Una dintre cele mai inteligente ființe. Eu cred cu tărie că femeia chiar poate face orice, atât timp cât are tact, știe când, ce și cum să spună și nu lasă pe nimeni să-i stea în cale. Femeia este elegantă, frumoasă prin energia pe care o emană în jurul ei și puternică prin tot ceea ce face zi de zi.
Vara aceasta citesc…
Dincolo de furtună de Corina Ozon.
La 30 de ani vreau să…
Să fiu medic rezident în Radiologie-Imagistică, pregătind-mi specializarea pe partea de neuro. În rest, nu-mi planific nimic.
