Melania Medeleanu: “întotdeauna va fi mai bine să faci ceva”

Durata: 11 minuteCând Melania Iulia Medeleanu face ceva, o face cu iubire și se vede. Se vede în ochii azur care îi sclipesc și în zâmbetul molipsitor. Se vede în atenția fiecărui cuvânt care îi zboară și devine istorie. Nu o să uit niciodată când a luminat sala de curs atunci când a venit să ne vorbească la facultatea de jurnalism și nici oportunitatea acestui interviu.

Melania este o forță cu gingășia unui fluture. Știe că o faptă bună într-un colț poate influența în altul, motiv pentru care și-a propus să dea mai departe cunoștințele ei prin cursurile de dicție, public speaking și media training pe care le ține din 2011.

Timp de mai bine de un deceniu a stat în fața camerei de vedere la Realitatea TV și Prima TV. Apoi, a venit timpul să facă bine în spatele camerei și a fondat Asociația MagiCAMP, care organizează tabere pentru copii cu afecțiuni oncologice cu vârste cuprinse între 7-14 ani, și proiectului educațional Afterschool social Clinceni.

Dar COVID a lovit România, iar în 2020 Melania a fondat Asociația Zi de Bine pentru a promova proiecte sociale din domenii pentru care se găsesc greu fonduri, precum boli psihice, violență domestică sau sărăcie. Printre campaniile demarate prin intermediul asociației se numără “Grădina terapeutică” pentru pacienții unui spital de psihiatrie și “Ochii care nu se uită” pentru nevăzători. “Zi de Bine” se cheamă și rubrica ei de la Europa FM.

Astăzi stăm de vorbă despre începutul anului, perioade de anxietate, dezvoltarea Asociației Zi de Bine și ce are ea frumos.

Melania Medeleanu Zi de Bine

CURATORIALIST: Cum este începutul anului pentru tine?

MELANIA MEDELEANU: Este cu de toate. Este cu foarte multe emoții pentru Zi de Bine pentru că o luăm de la capăt cu alte proiecte. Spre deosebire de anul trecut, când am făcut câte o cauză pe lună, deci douăsprezece cauze într-un an; anul acesta avem în plan douăzeci și patru de cauze pentru că am dat drumul Asociației Zi de Bine Moldova.

Anul începe cu foarte, foarte multe emoții și calcule. Ne uităm așa în portofel și vedem cine ne-a ajutat în decembrie, iar în funcție de asta și de parteneri vom putea face proiecte mai mari sau mai mici.

La capitolul cursuri, în mod surprinzător, mă așteptam ca lumea să vrea să se odihnească după sărbători, dar pare că toată lumea începe anul cu chef de a învăța ceva nou. Am dat drumul cursurilor de dicție și public speaking. Singurul lucru pe care îl sper e să mă țină vocea.

Anul trecut a fost unul dintre cei mai complicați din punctul de vedere al sănătății. Am rămas fără voce în noiembrie, după care am făcut pneumonie. Acum am un rest de voce, nu e vocea mea, nu mi-o recunosc. Speranța este să mă fac bine, pentru că dacă reușesc asta o să iasă toate celelalte.

Ce a implicat acest repaus?

Fac cu pasiune tot ce fac, fie că e vorba de cursuri, fie proiecte sociale. Deși inițial i-am spus un timp de odihnă, am avut această surpriză, aceea de a nu simți nevoia să mă odihnesc, ba chiar să mă încurce odihna. Acesta a fost un mare semn de întrebare al finalului de an.

Mi-am luat această scurtă vacanță într-un loc în care nu aveam nici măcar Internet. Și m-am trezit într-o fază de anxietate maximă, pentru că voiam să lucrez și nu puteam. Am înțeles că nu pot să vorbesc, dar asta nu înseamnă că nu pot să scriu, să trimit emailuri. Nu, nu puteam, iar asta a dus la o dilemă existențială:

Dacă mâine nu mai am voce, cine sunt eu?

În loc să mă odihnesc și să mă liniștesc pe final de an, n-am făcut decât să mă întreb. Nu am ajuns la niciun răspuns. Am uitat care îmi sunt pasiunile și ce altceva îmi mai place să fac în viață în afară de cursuri, fund raising și proiecte sociale.

Încercam să fac o listă cu lucrurile pe care îmi plăcea să le fac pe vremuri, cum ar fi să citesc. Când m-am întors acasă, mâna mea s-a dus repede spre bibliotecă. Și ce crezi că extrăgeam? Cărți care au legătură cu proiecte sociale, cu social change. M-am simțit că într-o rotiță de șoricel.

Înțeleg că mă definește latura profesională, iar marele meu noroc este că îmi place foarte tare. Cum ar fi fost să mă definească latura asta și să nu îmi placă, să muncesc doar pentru că trebuie? Aia ar fi fost o dilemă.

Ca să îmi liniștesc un pic conștiința, m-am gândit “câți oameni nu ar vrea să aibă bafta asta, să își umple viața în felul în care o fac eu, cu atâtea lucruri faine?!” Și atunci am pus un pic pe hold. Nu mă mai gândesc mult la asta acum, nu mai am timp pentru că am intrat din nou în carusel, deci sunt bine.

De unde vine energia ta, ai fost așa de mică?

Chiar nu. Dacă mă întrebai acum câțiva ani ce mă caracteriza, probabil că unul dintre elementele care ar fi apărut inevitabil în discuție era lenea.

Cred că sunt în partea a doua a vieții, în care trebuie să echilibrez balanța pentru toată lenea care m-a însoțit în primii 30 de ani de viață.

Pur și simplu m-am apucat de treabă și am constatat că îmi place. M-am apucat cam târziu, e drept, dar și când m-am apucat…

Melania Medeleanu Zi de Bine

Ce poți să ne povestești despre provocările de la început cu Asociația Zi de Bine?

Când am conceput Zi de Bine, ne-am gândit că vrem să implicăm cât mai mulți oameni care să își doneze ziua de naștere. Fiecare cauză avea un eveniment asociat care însemna ca mulți oameni să se adune în același loc.

Principala provocare a fost și va rămâne fără îndoială pandemia. Am „născut” Asociația Zi de Bine în ziua primului caz de COVID din România și aveam planificat primul proiect, intitulat “Căsuța Blondy”. Acesta presupunea o acțiune publică, cu peste două mii de oameni, cu tot atâtea scaune pe care oamenii trebuiau să se așeze la o anumită oră.

Gândește-te ce a însemnat asta din punct de vedere logistic: să facem rost de atâtea scaune, de îndeajuns de mulți voluntari care să le amplaseze și să se asigure că sunt oameni pe ele. A fost o muncă de vreo două luni de zile și cu trei zile înainte de sâmbăta în care trebuia să aibă loc evenimentul, s-a produs lockdown-ul.

Am bocit. Nu îmi venea să cred ce ni se întâmplă după atâta munca pentru lansarea Zi de Bine și totul s-a stins. Punct.

Suntem de doi ani în pandemie. Nu mai seamănă cu planul inițial, dar avem 23 de proiecte sociale și așteptăm să treacă ca să punem în aplicare toate ideile care presupun întâlniri cu mai multe persoane.

Zi de Bine și-a atins țelurile, continuă să crească, ce ai făcut în această perioadă?

În martie 2019 eram în lockdown și, deși nu se vorbea despre altceva în afară de pandemie, ne-am propus să ajutăm Spitalul de Boli Infecțioase din Brașov. Acesta avea nevoie de un container pe care să îl transforme în cabine de triaj pentru pacienții cu COVID.

Am zis hai să strângem 50.000 de euro pentru acest spital și, ca să fiu sinceră, nu eram foarte optimistă că o să ne iasă. Ce s-a întâmplat este că am ajuns nu la un spital, ci la aproape o sută de destinații – spitale și cabinete de medicină de familie, cu echipamente medicale, echipamente de protecție și aparatură în valoare de peste un milion și jumătate de euro. Atât s-au strâns în cei doi ani.

Ne scriau oameni care ziceau “vreau și eu să ajut comunitatea mea sau spitalul din Bârlad, dar nu e ziua mea, ce fac?”. Ne-am dat seama atunci că oamenii se identificau cu comunitatea din care veneau sau în care locuiau și chiar, ce fac dacă nu este ziua lor, dar vor totuși să ajute?

Am început cu “Cine e născut în martie, hai sus, hai sus, hai sus”, dar am schimbat cântecul cu “Cine e născut în Bârlad, Suceava, Fălticeni” și le-am promis oamenilor, care au devenit în felul acesta fundraisers pentru comunitatea lor, că fiecare leu pe care reușesc să îl strângă va fi investit în echipamente de protecție și materiale sanitare pentru comunitatea lor. Au fost sute de oameni.

Asta ne-a dat curaj să mergem mai departe. Altfel, ne gândeam că ne oprim. Închidem și ne întoarcem când se termină pandemia. Dar oamenii ne-au arătat că putem face bine și în vremurile astea, poate nu planurile pe care ni le-am propus, dar întotdeauna va fi mai bine să faci ceva decât să faci nimic.

Care crezi că este importanța unei echipe care să lucreze la un astfel de proiect?

Întotdeauna vei face mai multe când ai aliați, decât atunci când ești singur. Un om, oricât de puternic ar fi, nu poate să le facă pe toate. Este esențial să ai pe cineva cu care să împarți sarcini, să suni, să faci pachete sau postări.

Încrederea este foarte importantă. Există de-a lungul unei vieți și oameni care te mai trădează, oameni în care investești încredere și nu merită, dar am avut șansa ca oamenii să nu ne trădeze și ca încrederea pe care o punem în ei să ne fie răsplătită.

Melania Medeleanu Zi de Bine
Melania Medeleanu și Luciana Zaharia

Care este opinia ta în legătură cu social media?

Facebook a fost și este foarte important pentru că îmi permite să vorbesc despre lucrurile în care cred și să mobilizez oameni.

De pildă, în decembrie anul trecut, ne-am propus să susținem o cauză în fiecare zi și să strângem 1000 de lei pentru fiecare familie. Mărturisesc că eram un pic îngrijorată. Dar reacția oamenilor a fost atât de copleșitoare, încât am strâns dublul sumei. Am fost nevoiți să ne întoarcem spre unele familii și să le dăm mai mulți bani acolo unde era un caz mai grav.

Dezavantajele evidente ale platformei sunt legate de reacțiile uneori pline de frustrare ale unuia sau altuia. Dar, dacă pun în balanță ce am câștigat și ce am căpătat, merită. Am învățat să mă protejez de reacțiile negative și că felul în care se exprimă oamenii spune ceva despre ei, nu despre mine.

Până la urmă și eu sunt făcută din bune și din rele. Dacă lumea se așteaptă să fiu zâna cea bună, scuze, nu sunt. Uneori voi spune lucruri cu care oamenii nu rezonează. Dar asta e frumusețea vieții, că suntem diferiți. Dacă eram toți la fel ne plictiseam.

Ați fi reușit tot ce v-ați propus anul trecut fără mediul online?

Anul trecut am avut șansa fantastică să avem trei parteneri strategici, Lidl România, E.On Grup România și UniCredit Bank. Ne-au acordat finanțarea pentru toate cele douăsprezece cauze. A fost o dovadă uriașă de încredere și a însemnat enorm că nu am mai gâfâit de la o lună la alta.

Faptul că am avut această finanțare de la cei trei parteneri strategici ne-a permis să programăm cauza de luna septembrie și să ne apucăm din ianuarie de muncă pentru ea, în ritmul nostru. Răspunsul este da, am fi putut face cele douăsprezece cauze fără social media, dar faptul că există și că oamenii au aflat despre proiecte a însemnat fără îndoială un câștig.

Care este planul pentru Zi de Bine în următorii ani?

Am început de anul acesta regionalizarea lui Zi de Bine. Mi-ar plăcea să continuăm în anii viitori să avem Zi de Bine Oltenia, Transilvania, Dobrogea, să facem câte 12 cauze în fiecare regiune a țării.

Încercând o definire a lui “ce face Zi de Bine”, ne-am dat seama că suntem o Fundație Comunitară Națională, iar comunitatea noastră este România. Și dacă tot suntem asta, o să ne trebuiască un centru comunitar la București. Obiectivul nostru este să creștem organizații, iar eu simt lipsa interacțiunii directe cu beneficiarii și munca la firul ierbii.

De ce simți nevoia să faci bine?

Pentru că sunt multe resurse. Când deschid ochii, văd două lucruri: multe nevoi, în educație, sănătate, sărăcie, mediu, animale, și mulți oameni care întreabă „cum pot ajuta?”.

Ce facem noi este că punem nevoile ONG-urilor mai mici și resursele oamenilor sau companiilor la un loc și avem grijă ca ele să se pupe cu cei care vor să facă voluntariat sau vor să doneze. Când oamenii rezonează cu o cauză, nu renunță și participă la schimbare.

Foto credit: Andreea Grigorescu

Ce îți place la România și de ce nu ai ales să pleci?

Să știi că e o întrebare care, mai ales de când există Radu, revine cu o constantă îngrijorătoare în viața mea. M-am surprins căutând activ locuri în Europa în care cred că aș putea să trăiesc.

Ce mă ține aici este sentimentul utilității.

Să zicem că plec în Elveția, dar ce e de reparat în acolo? Or mai fi și pe acolo câteva lucruri, dar cu siguranță nu atâtea câte sunt în România. Mă ține aici faptul că pot face așa de multe lucruri.

Sigur, într-o societate ideală nu ar trebui să fie nevoie să facem atât de multe lucruri, am putea să ne vedem de pasiuni, dar nu suntem într-o societate ideală. Și pe mine mă mănâncă degetele câtă vreme știu că pot face ceva.

Sunt lucruri pe care nu cred că le pot schimba. Lucruri care țin de civilizație. De aici vine senzația mea de neputință și dorința de a pleca în altă parte.

Ce împlinire îți aduc cursurile de dicție și public speaking?

Este un câștig fantastic, e pe același loc ca ONG-ul și mă bucur foarte tare că din ce în ce mai mulți cursanți sunt oameni din ONG-uri. Am întâlnit de multe ori oameni din ONG-uri care fac o treabă excepțională la firul ierbii, sunt dedicați, dar când îi întreb “ce ai făcut acolo?”, nu reușesc să găsească povestea.

Dacă vrei ca oamenii să afle despre ce faci, să ducă mai departe misiunea organizației tale, să vină alături de tine și să te susțină, este esențial să știi să spui povestea organizației și a lucrurilor pe care le faceți.

A fost un moment de declic în cariera de jurnalist când ai simțit că nu îți mai este îndeajuns doar să spui povești, ci că vrei să te implici direct?

În calitatea mea de persoană publică, am mai fost invitată să plantez un copac sau să merg la un centru de plasament, dar erau inițiative care veneau dinspre altcineva, nu erau ale mele. Când am avut prima interacțiune cu copiii din centrele de plasament, unde m-am dus din proprie inițiativă și am făcut cu ei cursuri de logopedie, a apărut această implicare pe interval mai lung.

A fost momentul în care am simțit cât este de fantastic să faci ceva pentru cineva. Este un fapt dovedit științific că să dăruiești te face mult mai fericit decât să primești.

Prima parte a vieții, cea de jurnalist, a fost de fapt pregătirea de care aveam nevoie ca să fac puțin mai bine partea de ONG. Când am avut de ales, între a fi la televizor sau a fi în tabără alături de copii cu afecțiuni oncologice, m-am întrebat unde e mai multă nevoie de mine, unde pot aduce eu mai multă valoare. Decizia am luat-o într-o secundă, fără niciun fel de regret.

N-am niciun fel de dor. Mi se pare că etapa aia s-a terminat, frumos și la timp. Nu cred că aș mai putea face presă așa cum se face astăzi.

Te gândești la moștenirea pe care o vei lăsă în urmă în lumea ONG-urilor?

Nu am o preocupare în direcția asta, nu e pe agenda mea de priorități. Important este să fac ce îmi place și să am un impact. Nu e nevoie ca lumea să își aducă aminte de cel care face, ci că ceva s-a schimbat. Sunt absolut împăcată cu mine și cu ce am făcut până acum.

S-a schimbat ceva de când ai devenit mamă?

Nu mai am atâta timp ca înainte. O bună parte din viață i-o dedic lui Radu și îmi dau seama că sunt la sfert din capacitate. Acum trei ani făceam mai multe lucruri. Nu știam ce mă așteaptă, dar așa arată acum viața. Mi-a adus ceva în plus, dar mi-a și luat.

Dar ești mulțumită de compromisurile profesionale pe care a trebuit să le faci pentru a avea mai mult echilibru în viața personală?

Nu pot spune că sunt fericită cu compromisul, dar nu există altă cale. Mi-am asumat asta, așa că merg mai departe. Sunt momente când aș vrea să lucrez, dar Radu vrea să se joace, iar eu nu sunt genul jucăuș, dar mă întind pe covor și mă joc. Este nevoia lui și trebuie să o satisfac, dar mintea mea este la muncă.

Ce ai tu FRUMOS astăzi?

Ar putea să sune morbid, dar vin de la o incinerare, a vecinului meu. A murit la 90 de ani. L-am iubit tare pe omul ăsta care era un pic cam surd, dădea muzica tare, asculta numai operă sau Wagner, vorbea despre Blaga sau filozofie și își invita prietenii în curte vara, iar eu ascultam fascinată discuțiile lor.

Era fantastic, uneori adormea cu ușa deschisă și cu Radio România Muzical la maximum. Intrăm la el în casă, închideam radioul, închideam ușa și mă duceam la mine. Domnul doctor Geo care îi punea perfuzii bradului când stătea să se usuce.

Așa că ce am eu frumos astăzi este o amintire cu un om care mi-a oferit foarte multe povești despre Bucureștiul anilor ’60, despre a face bine și a surprinde frumosul în toate formele sale, scria, picta, grădinărea.

Elena Vrabie
Port multe pălării și învăț în fiecare zi despre viața de femeie, mamă, soție, iubitoare de patrupede și jurnalist Millennial cu o experiență de 10 ani în domeniu. Când nu scriu, vloguiesc! #alwaysoptimising

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here