În urmă cu zece ani, romanul de debut al lui Adrian Teleșpan lua prin surprindere lumea literară, devenind bestseller aproape peste noapte. Cimitirul a primit premiul publicului pentru cea mai bună carte românească a anului 2013 din partea Bookaholic și Hyperliteratura, iar ecourile succesului nu s-au stins nici până azi.
Prin urmare, Editura pentru Artă și Literatură i-a propus autorului reeditarea romanului Cimitirul, dar și două proiecte editoriale nou-nouțe, alături de alți scriitori contemporani talentați.
Violeta Borzea, director Editura Pentru Artă și Literatură
„Ideea de a reedita Cimitirul la distanță de mai bine de zece ani de la prima sa apariție, după colaborarea la cele două antologii în care au fost incluse textele sale de proză scurtă absolut fabuloase, mi s-a părut nu doar firească, ci și salutară, mai cu seamă cu cât – deși mentalitățile nu au făcut mari progrese în anii din urmă, iar unele tabuuri au rămas nestingherite în peisajul moralității publice – părea să existe cu adevărat nevoia unei noi ediții.
Iar pentru mine, mărturisesc, reflecțiile personajului principal al cărții, încă dureros de actuale și prilej de introspecție proprie, precum și alte argumente de ordin literar și uman au constituit suficiente motive de a pleca la drum. Și, slavă Domnului, mă bucur că a acceptat!
Am încercat să decodăm succesul Cimitirul – „primului roman gay pe placul heterosexualilor”, împreună cu Adrian Teleșpan, într-un scurt (dar intens) interviu realizat pentru Curatorialist de Cristina Munteanu – jurnalist cultural și comunicator.
Curatorialist.ro: De ce este Cimitirul la fel de actual și astăzi, la zece ani de la debutul inițial?
Adrian Teleșpan: Îmi doresc pentru umanitate să nu mai fie actual cât mai curând, întrucât recitindu-l și eu acum descopăr foarte multă judecată, atât din partea „mea” (Adrian Green), cât și din partea celorlalte personaje. În contextul ăsta, sper ca toată literatura să devină în viitor extraordinar de neactuală, într-o societatea care nu va mai judeca deloc.
Nu cred că România s-a schimbat radical în ultimii zece ani. Din motivul ăsta cred că povestea asta e încă actuală, pentru că nu am evoluat suficient încât să nu mai fie.
La fel de importantă este și însă universalitatea emoțiilor descrise în carte, cred că foarte mulți dintre cititori s-au regăsit în rant-urile mele introspective.
Fragment din Cimitirul
„Frica e peste tot. E în ochii celor mai mulţi dintre cunoscuţii mei. E în ochii cerşetorilor care se tem că nu vor avea ce mânca şi în ochii celor bogaţi care se tem că vor pierde ce au. E în ochii oamenilor frumoşi care se tem că le va pieri frumuseţea şi în ochii oamenilor urâţi care se tem că oamenii frumoşi nu se vor uita niciodată la ei. E în ochii oamenilor laşi care ştiu că nu luptă şi în ochii oamenilor curajoşi care ştiu că, chiar dacă luptă cu toată forţa, există şansa să piardă. E peste tot. Se camuflează atât de bine, încât ajungem să o confundăm cu vina.”
Recitești acum Cimitirul?
Da. Am citit azi de la pagina 66 până la 103.
Și îți place?
Da, se citește foarte ușor (râde).
În 2013, succesul tău a fost destul de controversat. Erai un outsider și, până în momentul în care cartea a ajuns la raft, ai fost refuzat de 17 edituri. Cum îți explici succesul? A fost marketing inteligent, autenticitate în exprimare și talent în scriitură? În ce măsură a contat „exibiționismul verbal” (expresie împrumutată de la editorul tău, Violeta Borzea) practicat în Cimitirul?
Păi, cred că puțin din toate. În primul rând, oralitatea discursului cred că a contat enorm, întrucât este și mesajul pe care l-am primit cel mai des din partea cititorilor – că e ca și cum ai sta de vorbă cu autorul, ceea ce e foarte mișto.
Doi, am publicat romanul la un an după ce am ieșit din televiziune și aveam în continuare foarte multe cunoștințe în presă. Le-am rugat să citească și, dacă le place, să scrie ceva despre carte, să dea un share, să mă ajute să o popularizez. M-au ajutat și le sunt recunoscător.
În afară de asta, luni la rând am petrecut câte 10-14 ore pe zi vorbind pe social-media cu oamenii. Am avut onestitatea cumva, față de mine, „da mă, stau de vorbă cu ei pentru că vreau să îi rog la sfârșit să dea un share”. Și asta a contat foarte mult.
Legat de limbajul trivial, am scos, cred, în urma editării, vreo 600 de puli din text. Știu că foarte mulți au considerat că am folosit acest gen de limbaj pentru că ar fi avut caracter vandabil, dar în televiziune se înjură foarte mult și petrecând atât de mult timp în redacție, înjuram și eu cu mare naturalețe și dezinvoltură.
În ultimele trei povești pe care le-am scris, se poate remarca faptul că nu mai vorbesc la fel. Cine știe, poate și în televiziuni se înjură acum mai puțin, Doamne ajută!
Anul trecut ai publicat două povestiri și o nuvelă. Cum a fost trecerea de la roman la proză scurtă?
Cred că foarte important pentru un scriitor, ca atunci când scrie orice, să-i fie al dracului de clar ce vrea să transmită, care e mesajul. Eu nu am avut un mesaj când am scris Cimitirul. Ceva s-a transmis, normal. Scopul meu era, de fapt, să-mi hrănesc ego-ul, pentru că știam că voi scrie o carte extrem de populară, care va fi bine primită de cititori, și prin asta voi primi o validare care mă va vindeca de toate angoasele. Ceea ce este clar că nu s-a întâmplat.
A fost o experiență interesantă să scriu proză scurtă, iar temele propuse de coordonatorii antologiilor în care au apărut textele mi s-au părut foarte ofertante – Podul a avut ca temă iubirea, a urmat Primăvara care a explorat tema femeile, bărbații și faptele lor, iar nuvela e-Gura – vulnerabilitatea.
Nu am avut o problemă că a trebuit să mă încadrez într-o limită de pagini, să scriu mai comprimat, nu am privit treaba asta ca pe o limitare. Am scris și m-am oprit din scris atunci când am terminat ce aveam de spus.
Oricum, când scrii cu Domnul în minte, ai avantajul de a remarca că doar mintea ta este cea care ar putea să îți sugereze că ar exista obstacole între a scrie texte de varii mărimi. Și în funcție de asta, aia e.
Romina Hamzeu, poetă
„Cine va citi e-Gura va descoperi un nou tip de scriitură, dar la fel de mișcător. Prin povestea asta, Adrian Teleșpan demonstrează că deține toate abilitățile unui scriitor de primă clasă.”
Laura Ionescu, scriitoare
„După ce am terminat e-Gura, mi-am dat seama că mi-a fost dor să-l citesc pe Teleșpan. Numai el ar putea să-i aducă în aceeași povestire-trip pe Vadim, Isus, părinții psihologiei, părinții noștri și să-i facă să ne vorbească despre iubirea de sine. Rămâne una dintre vocile inconfundabile și curajoase din literatura noastră, chiar dacă nu și-a propus asta sau, mai bine zis, tocmai fiindcă nu și-a propus-o.”
Cum iau naștere personajele tale, fiecare dintre ele reprezintă o versiune a unei persoane pe care o cunoști?
Îmi place foarte mult să creez personaje, amestecând, între ei, oameni care fac parte din viața mea, persoane foarte apropiate și oameni pe care i-am întâlnit o singură dată. Din perspectiva apropiaților mei știu că e mișto să te regăsești într-un personaj dintr-o carte, dar apoi să nu te mai regăsești, și să te întrebi – e vorba de mine sau nu e?
E un mister pe care doar eu îl pot rezolva, și Dumnezeu, evident. Mă inspiră mult oamenii din viața mea. Unele personaje sunt și rodul imaginației, dar nu cele principale. Ce am scris după Cimitirul este influențat în mod clar de femeile de care am fost apropiat în ultimii 10 ani. Mi se pare fabulos să scriu prin vocea personajelor principale feminine.
Este, deopotrivă, hârțuire și binecuvântare din partea Universului să introducă femeile în viața mea de maniera în care a făcut-o. Pot spune foarte sincer că femeile m-au inspirat mult mai mult decât au făcut-o bărbații.
Și acești nouă ani mai dificili care s-au încheiat (sper ca peste un an să nu zic acești zece ani) s-au dovedit a fi o sursă de inspirație atât de puternică încât, dacă ar fi să vin cu o concluzie rațională dar și emoțională, pot spune că pot să port oricând și oriunde, un tricou pe care să scrie „Se merită!”
La relansarea Cimitirul, care a avut loc în luna ianuarie, ai vorbit despre adaptarea la film a romanului. Poți să împărtășești mai multe detalii cu cititorii Curatorialist?
Pe mine mă ajută foarte mult Dumnezeu, pentru că totuși sunt un om care nu muncește din 2012 și cu toate astea nu am dus-o rău. Mi-am dorit mereu să se facă un film superb după această carte și, la finalul anului trecut, o prietenă mai veche, cu care am lucrat în televiziune între 2002 și 2004, care locuiește la Los Angeles și este producător, mi-a spus că i-ar plăcea să adapteze Cimitirul la film și să fie filmat la Londra, acolo unde are loc și acțiunea romanului.
Am început să explorăm concret acest proiect, din motivul ăsta recitesc acum Cimitirul. Căutam un arc narativ pe care să mergem, și deși am crezut că va trebui să inventăm unul, mi-am dat seama acum, recitind cartea, că are un arc excepțional și anume, toxicitatea din relația personajului principal cu partenerul lui.
Cred că tema toxicității este extraordinar de actuală. Mă uit în jur și cei mai mulți oameni fie sunt într-o relație toxică, fie doar ce au ieșit din una, sau dacă nu au ieșit, au o relație toxică cu ei înșiși. Recitim împreună cartea ca să ne hotărâm ce păstrăm și ce modificăm. Proiectul e în fază incipientă și se pot întâmpla o grămadă de lucruri până să-l vedem în cinematografe, adică doar Domnul știe dacă va exista un film sau nu, dar na, Doamne ajută!
Hai să vorbim puțin despre distribuția de vis, așa cum o vezi tu. Cine ai vrea să-l joace pe Adrian Green, cine ai vrea să-l joace pe Oli?
În film aș vrea ca această prezență constantă din Cimitirul, și anume frica, să fie unul dintre personaje, și să fie jucată de o femeie, care să preia monologurile lui Adrian Green. Și asta pentru că multe din aceste monologuri sunt spuse, gândite dintr-un spațiu dominat de frică. Și mă gândisem inițial la Tilda Swinton sau Rosamund Pike. Și Cate Blanchett ar fi potrivită.
Adică, mi-ar plăcea ca doamna Cate Blanchett să-mi interpreteze mintea și Kate Winslet inima, că ea e fată bună, așa.
Pentru personajul principal, tot din modestie, l-aș alege pe Barry Keoghan. Dar, dacă ar mai fi avut vârsta potrivită, ideal pentru mine ar fi fost domnul Edward Norton.
- Notă de final: În urma lecturării acestui interviu, autorul a fost, și probabil încă mai e, fiert să precizeze că pentru domnia sa expresia „Doamne ajută! ” este o constatare, nu o rugăminte.
În 2023, Adrian Teleșpan a scris nuvela e-Gura, care a apărut în antologia Culoare dincolo de gri, povestirea Podul, care face parte din volumul colectiv Marea degringoladă amoroasă, ambele publicate la Editura pentru Artă și Literatură, și Primăvara – în Femei, bărbați și faptele lor.
Orice alte întrebări sau nelămuriri legate de viața și opera lui Adrian i le puteți adresa chiar lui, marți, 13 februarie, într-un Live Q&A organizat de Editura pentru Artă și Literatură. Evenimentul va avea loc pe platforma Zoom, cu începere de la ora 20:00 și va dura două ore.
