Dragă Delia,
Ăsta-i un rant despre voce. Vocea mea, a ta, a noastră. Vocea aia care gândește lucruri care deranjează, dar pe care nu le zice încă.
editorial pentru Curatorialist de Sabrina Canea
Știi, te urmăresc de când eram mică. Țin minte că stăteam în fund pe parchet în fața televizorului, mă uitam pe Atomic și mă balansam stânga-dreapta pe „Parfum de fericire”. Atunci nu era cu replay, așa că pândeam atent momentul. Când vedeam că pe ecran se prelingea burtiera cu numele tău, dădeam mai tare. Apoi, mă ridicam în picioare și cântam cu tine. Cred că, în capul meu, am dat multe concerte împreună, cu telecomanda în loc de microfon, cu versuri mai mult sau mai puțin ținute minte.
Așa făceam – eu și mulți alți copii născuți prin anii ’90. Cam de-atunci te urmăresc, dar cred că de-abia de curând am început să te și ascult.
Pentru că de-abia de curând am înțeles ce-ai de spus.
Mi-a plăcut Delia care cânta și mi-a plăcut Delia care vorbea.
Te-am văzut la emisiuni TV, te-am ascultat la radio și, mai nou, prin podcast-uri și live streaming-uri. Ești fresh, ești fun, ești încredere. Și fac scrisoarea asta pentru că vreau să-ți zic că am mai adăugat un adjectiv la enumerarea asta: curaj.
Cred că ești curaj.
Am gândit asta de curând, adică de când ți-am văzut reacția la un anume număr de stand-up comedy wannabe la „iUmor”, un număr despre care s-a tot scris în ultima vreme că te-a enervat. Nu prea s-a scris și de ce.
Hai să explicăm ce s-a întâmplat acolo: tu, Delia, „te-ai enervat” la așa-zisul roast al lui Octavian Man, finalist la „iUmor”.
Da, e „te-ai enervat”, nu „n-ai mai acceptat”.
Pentru că problemele noastre de percepție și acceptare pornesc chiar de la felul în care ne folosim de limbă ca să mascăm fuga de responsabilitate.
Revenind, numărul era despre vedetele din România, un număr construit în majoritate pe piloni din glume sexiste. Că doar știm că la asta râd oamenii. Atâta că tu n-ai mai râs.
„Ar fi mișto să nu mai facem mișto de persoane care au fost bătute”
Ai explicat atunci că „ar fi mișto să nu mai facem mișto de persoane care au fost bătute”, iar drept răspuns ți s-a zis să nu ți-o mai arzi „feministă extremistă”, replică ce reprezintă la fel de mult un derapaj precum momentul respectiv în sine; replică ce subliniază zidul înalt și gros dintre noi și ceilalți.
N-o să te mint: m-a enervat și m-a supărat și m-a revoltat toată situația asta, la fel cum au făcut-o emisiunea în sine în multe alte rânduri (multe validate de voi, jurații, prin moneda de schimb numită râs), showbiz-ul românesc și atitudinile obosite și învechite primite moștenire, pe care parcă ne-am pus ambiția să le lăsăm mai departe pe post de zestre.
Treaba asta e la ordinea zilei, fie că se sesizează presa ori ba.
Așa a fost și-atunci când „Bravo ai Stil” a ales să promoveze blackface-ul ca practică ok, dar și-atunci când Tonciu ne-a explicat la „Survivor” cum bărbații adevărați se ceartă doar cu alți bărbați, nu cu femei. Atunci și de multe alte dăți pe care deja le-am uitat, deși ele stau adânc în noi sub formă de valori și certitudini.
Și zilnic, Delia, mă întreb „de ce?”.
Și-mi amintesc că trăim în era libertății de exprimare, iar asta ne dă curaj să deschidem gura și să zicem orice ne taie capul. Ce nu înțelegem e că, doar pentru că emitem o opinie, nu înseamnă că ea e validă sau că e de necontestat.
Arătăm cu degetul, dăm ochii peste cap, zicem că-i political correctness și că oculta mondială ne spală pe creier și ne controlează până și umorul, dar în realitate suntem doar niște ignoranți care refuză să vadă lucrurile prin lentila înțelegerii, acceptării și respectului.
Nu, nu facem asta, că am învățat să credem că există o poveste universală – aia care e exclusiv despre noi: noi suntem cei lezați pentru că nu ne mai putem bate joc de celălalt, indiferent cine e el sau cu ce se confruntă.
Noi versus ceilalți.
În sociologie și studii culturale, există un concept de otherness, care s-ar traduce în română ca „alteritate” și se referă fix la acest „celălalt”.
Otherness-ul vorbește despre un proces discursiv prin care un grup dominant (noi) construiește unul sau mai multe grupuri dominate (celălalt) prin stigmatizarea unei diferențe reale sau imaginate, prezentate ca fiind o negare a identității și astfel un motiv sau pretext pentru potențiale acte de discriminare.
Adică noi, cei privilegiați că dețin puterea din simplul fapt că s-au născut în contextul potrivit – căci despre asta e vorba în orice soi de discriminare – folosim diferențele dintre oameni atunci când ne simțim atacați, dar mai ales ca să argumentăm dorința noastră de-a avea un sistem de clasificare pentru cei din jur.
Și, Delia, ne jucăm cu asta mereu: pe baza experiențelor, a emoțiilor și a unor automatisme, judecăm și catalogăm oamenii într-una din cele două: noi și ceilalți.
Facem asta aproape instant și, cel mai des, pe criterii subiective. Noi suntem, desigur, cei buni, cei care au dreptate, cei care posedă adevărul, iar ceilalți – cei răi, cei care se înșală, cei care mint și trebuie înlăturați. Iar când ne raportăm la ei, apar rapid și prejudecățile, și stereotipurile.
Râdem – că râd și ceilalți, că vrem să aparținem, că asta e umorul pe care îl știm.
Râdem, că umorul e incomod și uneori pișcă, deși umorul ăsta ieftin la care ne hlizim din inerție e doar o oglindă cât se poate de precisă a valorilor de care nu ne pasă. Râdem, pentru că râsul face lucrurile să pară mai simple și mai puțin grave.
Și crezi că-i doar o glumă, până când ajungi să privești oamenii și lumea fix prin cheia dictată de aceasta. „Cu ce era îmbrăcată?”. „E vina ei că stă s-o bată!”. „Locul ei e la cratiță, ce caută să deschidă gura?”. Și poate că și asta contribuie la atitudinea victimelor de-a se identifica cu abuzul, de-a internaliza și justifica poveștile care se creează în jurul lor, de-a se ascunde-n conchilia unde-și lasă vocea să se risipească într-un ecou vag. Și unde se și pierde.
Sunt ochelari de cal. Și ne place să-i purtăm, pentru că ne permite să băltim în continuare în ligheanul cu incultură și ne „ajută” să ducem mai departe imaginea asta trunchiată a normalității – o normalitate unde misoginismul, rasismul, abuzul sunt valide. Iar asta devine realitate doar pentru că permitem, pentru că atât alegem să vedem.
Pentru că râdem, că e o doar glumă, nu? Dacă te supără – scuze, te enervează – e problema ta, așa-i, Delia? Tu te-ai enervat, nu eu am întrecut măsura.
În final, nu e vorba de vreo apropriere politică ori culturală, ci despre respect. Care ar putea exista chiar și-n locul unde ratingul bate valoarea umană. Că nu știm cum, nu e de blamat. Că nu vrem să știm cum, în schimb, arată doar că nu suntem dispuși să coborâm o treaptă din realitatea din capul nostru și să vedem cum e lumea de fapt. Dar cred, Delia, cred – că și divertismentul are puterea lui în a schimba perspective, de a influența în bine, nu doar spre consum. Și nu doar că o are, dar o și poate folosi. Și trebuie. Acum.
Dragă Delia,
Ți-am scris lucrurile astea ție, la fel cum mi le scriu mie și nouă. Pentru că ăsta e un rant despre voce. Că m-am gândit c-ar fi cazul să-i dăm voie să cânte. Sau, mă rog, să urle.
articol pentru Curatorialist.ro de Sabrina Canea
Scriu de un pic mai bine de 10 ani și cred în puterea propriile povești de-a ne aduce împreună. În viața de zi cu zi mă joc într-o agenție de PR, iar de trei ani încoace trimit „din când în gând”, un newsletter conceput sub formă de scrisoare, unde gândurile noastre se pot întâlni și discuta. Și nu doar că pot, dar o și fac. Altfel, scriu despre cărți, film, teatru, cultură în general, despre oameni, despre cum e când e bine, cum e când e rău și cum e când e altfel. Mă găsești și aici.
Photo by Domingo Alvarez E on Unsplash
