Sebastian Sosin nu contenește să ne uimească. Dacă îl știi drept creator de sosuri care mai de care mai fistichii, iuți, aromate și ingenios denumite, dacă i-ai degustat vinul care îi poartă numele, atunci poate ar trebui să îl mai știi și pe Sebastian Sosin, creatorul de ceramică de la Dirt Drama.
De formație inginer în microelectronică, domeniu aprofundat cu un doctorat în electronică elastică și flexibilă obținut la TU Delft, Sebastian a stat câțiva ani în Olanda, a făcut o călătorie de 60 de zile cu rucsacul în spate prin Indonezia, a lucrat până în 2018 în mediul corporatist și apoi a trecut de cealaltă baricadă, a antreprenoriatului.
Mai întâi, a făcut cosmetice artizanale, apoi, a trecut la domeniul gastronomic, consolidându-și brandul Chef Sosin. Dar Sebastian ne dezvăluie astăzi înclinația sa spre latura artistică, un alter ego care și-a făcut apariția cu mai multă vreme în urmă, pe când era în Olanda, și în mintea lui a apărut ideea de a se iniția în arta ceramicii.
Au trecut 15 ani până când gândul s-a transformat în faptă și a făcut primii pași în realizarea obiectelor ceramice. Cu un sprijin constant din partea Victoriei de la Victoria Finală, Sebastian a luat-o de la zero și a învățat ușor-ușor, mai în joacă, mai în serios, să facă ceramică. Și nu orice, ci obiecte care spun o poveste și nu trec neobservate.
Dar mai bine să citim întreaga poveste și inițiere a lui Sebastian în ale ceramicii și vom vedea cu alți ochi obiectele din lut care ne înconjoară.
….
Curatorialist: Ești cunoscut mai degrabă prin brandul Chef Sosin decât ceramist. Ce a determinat această chemare a ta către domeniul artizanal al lucrului cu ceramica?
Sebastian: Corect … doar că cele două domenii, cel puțin în mintea mea, sunt legate natural. Prin curiozitatea care vine cu lucratul în laborator cu tot felul de substanțe, comestibile sau nu, prin dorința, necesitatea chiar, de a meșteri, de a face treburi cu mâinile. Plus că nu multă lume se poate gândi să facă o rețetă, dar și farfuria în care o va servi.
Fascinația cu ceramica a început acum multă vreme, chiar dinaintea gătitului, cândva acum vreo 15 ani, când mi-a răsărit ideea că vreau să fac un curs de ceramică, când încă mai studiam în Olanda. Nu mai țin minte ce văzusem. Și ideea asta a mustit multa vreme, dispărea, apărea, mai vedeam, auzeam de un curs, dar atât, nu am făcut niciodată vreun pas concret, nici măcar să văd cât costă sau cât durează.
În august 2020 am fost la Victoria Cojocariu (aka @victoria_finala) pentru o cină și, cu ocazia asta, am făcut o vizită în atelier, unde am modelat primul bol. Aici s-a așezat prima piesă din puzzle. Nu l-am glazurat eu, dar i-am spus cum aș vrea să arate. Știam deja că în ceramică și glazurare exista un grad destul de limitat de control.
După câteva zile a venit și vasul, l-am ținut în mână și așa s-a așezat a doua piesă. Gresia albă, extrem de fină și care nu opunea nicio rezistență la modelat, căpătase prezență, răspundea și, ușor confuzat de micșorarea bolului după cele doua arderi, nu mă puteam desprinde de el. O glazură movulie-vișinie, mată, care fâșâia când o atingeam.
În decembrie 2020, pandemia, izolarea, plictiseala au generat multe mișcări foarte inspirate pentru mine și pentru Chef SOSIN. Nu erau evenimente, nu aveam ce să muncesc, mă plictisisem de citit și văzut filme, așa că i-am cerut Victoriei niște lut. A venit un pachet cam cât un top de hârtie, l-am apucat total nepregătit pentru cele 10kg ale lui și câteva zile l-am lăsat într-un colț, că doar nu aveam scule, unelte și cum ai putea să faci ceva fără ele?
M-am învârtit în jurul lui, mi-am făcut curaj și l-am deschis, era moale și mă murdăream foarte ușor, dar pe mâini se usca repede și făcea o grămadă de praf. Până la urmă, am luat o linguriță și după trei încercări, de-a lungul a trei zile, a apărut primul vas. Undeva, în astea trei zile am găsit și o pensulă, un rest de burete, un bol cu apă (da, fix acel bol mov) și un cutter, dar mi-am dat seama că degetele sunt, de cele mai multe ori, mai mult decât suficiente. Și așa am pus și ultima piesa în puzzle.
Când ai lansat Dirt Drama și cum a început totul?
Nu am lansat Dirt Drama până târziu, s-a lansat singur sau măcar a crescut de capul lui în timp ce creșteam și eu. Eu eram foarte mulțumit să stau câte 6 ore pe zi cu ce mai aveam din primul pachet de lut și să generez tot felul de forme. Cum inginerul din mine a zis că nu are rost să mă duc doar cu un vas la ardere, m-am pus pe ce lut mai aveam și l-am terminat.
Setup-ul era unul foarte riguros aranjat, un fel de bulă de stimulare senzorială: mereu cu muzică (de multe ori hip hop East Coast), des un pahar de vin sau un deget de whisky și șase ore mai târziu aveam câteva vase plus un extra bonus de liniște, relaxare și claritate. Debaraua devenise camera de uscare și eu mă uitam fascinat la The Great Pottery Throwdown.
Spune-ne povestea numelui ales pentru ceramica pe care o creezi, dacă dirt ne duce cu gândul la lut, drama de la ce vine?
Numele a venit dintr-un joc de cuvinte. Când mă întreba cineva ce fac spuneam, cât se poate de calm si serios, că mă joc în pământ. Cum nu aveam cuptor, am continuat să ard și să glazurez la Victoria. Ea m-a încurajat mereu, ba chiar tot încerca să mă convingă sa îmi iau cuptor. Încurajările picau tare bine, dar miile de euro pentru un cuptor nu chiar.
Când au venit primele vase, glazurate și strălucitoare, eu m-am blocat, tot nu înțelegeam cum s-au transformat și s-au permanentizat niște bucăți de pământ. Mi-a spus că am un stil foarte dramatic… și imediat ce am ajuns acasă, le-am fotografiat și am făcut albumul Dirt Drama. Nu am căutat nume, a venit într-o fracțiune de secunda tot și așa a rămas.
Cum ai învățat să lucrezi cu lutul? Te-a învățat cineva sau ai fost un autodidact?
Sunt 100% autodidact. Am primit niște sfaturi de baza de la Victoria și, în rest, mult social media și internet. Au fost cele mai bune surse de inspirație și documentare. Plus că e un domeniu care mi se potrivește bine, având componente majore de chimie și fizică, cuptoare fierbinți și inginerie cât poți duce.
Ce tip de obiecte ceramice îți place cel mai mult să faci?
Vaze și căni, dar am descoperit plăcile de faianță sculptate, cu povești și simboluri și vreau să explorez mult mai serios zona placărilor pe suprafețe mari. Cănile, în fine, vasele de băut, au ce nu are nici un alt obiect ceramic, contactul prelungit cu cei mai fini senzori tactili. Și aici poți construi mult peste simplul băut de cafea sau ce o mai fi. Contrast mat-lucios, neted-aspru, delicat-brutal, le poți avea pe toate într-o ceașcă. Combini asta cu proprietățile băuturii și, dintr-o dată, experiența devine multisenzorială.
Vazele lucrează altfel, pot fi obiecte de o geometrie amețitoare, contraste vizuale puternice și poți construi foarte ușor un element vizual de impact.
Ce gânduri îți trec prin minte atunci când faci ceramica? Se răsfrâng ele în piese creată?
Nimic, tocmai asta e frumusețea, e gol umplut de muzica si hârșâitul lutului în timp ce obiectul crește, fie pe orizontală, fie pe verticală. Am observat că este foarte anti-creativ să încerci să tragi de lut să facă doar ce vrei tu. Cel puțin, în cazul meu, multe căni au devenit vaze, multe vaze platouri și tot așa.
O îndoitură aparent nedorită într-un obiect îl poate transforma într-o formă nouă și nu văd de ce aș insista să o corectez dacă ea are de spus ceva.
E vorba de niște forme care trebuie să se așeze, să se echilibreze si eu le ajut sa facă asta.
Ai unul sau mai mulți ceramiști preferați, a căror muncă te inspiră și o admiri?
Sunt fascinat și influențat de japonezi și de al lor wabi sabi. Am ales ca motto cuvintele lui Takeshi Yasuda „I like people to discover the use of my pot. In Japan function does not belong to the object. Object is object and user makes function”, poate ca reacțiune la întrebarea „și asta ce e?”.
Când am creat stampila cu semnătura Dirt Drama, m-am inspirat de la ei și am ales conturul primului meu vas înconjurat de un chenar imperfect, rupt.
De Bernard Leach am auzit tot de la ei și a ajuns unul dintre preferații mei, mai ales că a scris o minunăție de carte, „A Potter’s Book”, carte pe care cred că ar trebui să o citească fiecare ceramist. De la el am descoperit o grămadă de britanici care tratează ceramica extrem de natural și relaxat.
Cum este viața de ceramist în România, cum este piața de profil? Este greu pentru un antreprenor să intre în acest domeniu?
De abia acum încep să aflu. Piața, clar, are loc pentru obiecte și stiluri de tot felul. În cazul meu, e nițel mai greu, fiind la început și venind cu obiecte foarte „vocale”.
Greu nu ar trebui să fie să începi, știu că pentru mine a fost extrem de simplu, 45 RON primul pachet de lut, că restul uneltelor le are oricine. GAS sau „gear acquisition syndrome” devine foarte repede periculos, cuptorul e cel mai greu de obținut, roata e scumpă, de extruder sau malaxor nici nu mai zic. De asta e bine să te întrebi constant „Oare chiar vreau asta, am nevoie de așa ceva?” Dar, în principiu, e un domeniu în care nu ai nevoie de prea multe, sunt o grămadă de ceramiști care închiriază spațiu în cuptoarele lor și te poți descurca relativ ușor.
Devine greu când trebuie să faci site cu soluție de online shopping, să găsești bani de taxe la târg, să găsești clienți, să îți găsești nișa, să știi să îți prezinți și vinzi munca.
Care este, în viziunea ta, profilul cumpărătorului ideal al ceramicii Dirt Drama?
Obiectele mele nu sunt perfecte in sensul modern, consumerist. Fiecare bol, cana, platou sau vază este unic și va genera emoții diferite de la un client la altul. Clientul trebuie să caute asta în obiect sau să aprecieze când se întâmplă, să își dorească să fie înconjurat de obiecte care îndeplinesc mai mult decât banalul perfect funcțional.
Care este povestea celei mai dificil de creat/celei mai iubite/cele mai altfel piese de ceramică pe care ai creat-o până acum?
Sunt două, primul vas creat de la zero, cap-coadă, de mine, vas care a devenit sigla Dirt Drama și un mural. Este un puzzle de 15(3*5) plăci de faianță sculptate individual, plăci negre, măricele, cam 18*18 cm, cadou de ziua soției mele. Cu simboluri personale, pisici și toate cele. Din exterior nu poate fi înțeles. A durat cam două luni să fie gata, nicio placă nu s-a fisurat, nu am avut back-up că nici nu prea aveam cum și absolut tot ce am făcut pentru acest mural, cum îmi place să-i spun, a fost în premieră, fără testare prealabilă. În curând, trebuie să învăț să pun faianță, că bucătăria noastră îl așteaptă de ceva vreme.
Ce spune ceramica despre tine? Dar tu despre ceramică?
Oscilez între multe forme și contraste si asta ar putea spune că am încă foarte mult de explorat. Oricum cred că este un domeniu infinit și am mult de perfecționat. Mă joc, asta e clar cu fiecare cuptor pe care îl umplu.
Aș putea spune că încerc să creez obiecte care vorbesc fiecărui client în parte, dar e mai mult pentru că nu e vorba o încercare, de un efort, e un proces mult mai natural. Așa că aș putea spune că sunt foarte relaxat când extrag formele astea din pământ. Dar nu e nici soft kitty pentru că obiectele au un soi de brutalitate, de duritate, o asprime ascunse în forme naturale, în organicul glazurilor.
În același timp sunt foarte curios ce le spune celor ce o folosesc. Și aici ar trebui să fie multe voci diferite sau cel puțin asta îmi doresc.
Un obiect te poate liniști, te poate motiva, cine știe ce face ea după ce pleacă de la mine din cuptor. Important este să îmbunătățească experiența.
Și fix asta zic eu despre ceramică, e păcat să spună doar „sunt o cană/vază/farfurie”.
Cum sunt zilele pe care le petreci în atelierul de ceramică? Povestește-ne puțin din culise!
Pai, întâi îmi parchez mașina, apoi verific pisicile din Jilava, le dau mâncare, daca am clienți, mă închid in atelier, pornesc laptop-ul și dau drumul la muzica. Hip hop, lăutărească, reggae, chiar nu contează cat timp creează starea aia de flow.
Sunt zile când fac doar placi de lut la calandru, nu cele mai de dorit, dar, după doua zile, din astea pot lucra liniștit și o lună. Genul acesta de ceramică ajută mult și la condiția fizica. Asta și încărcatul/descărcatul cuptorului, că e mare si se lasă cu niște sute de kg de ridicat în vreo două ore.
Cele mai plăcute zile sunt cele de modelare și cele în care deschid cuptorul cu vase glazurate. Unele pe liniște maxima, altele pe emoție cât cuprinde. Modelarea, mai ales când descopăr o formă nouă, e minunată. Sunt zile când mă prinde noaptea, se întâmplă frecvent să ajung la 9-10 și să plec la 23 sau mai târziu. De obicei, plecatul târziu e în zilele de glazurare, când folosesc un mix de tehnici, de la pistol de vopsit în camera dedicată la aplicare cu pensula sau uneori chiar cu mâna. Să nu uităm de datul cu aspiratorul, compulsiv, ca mai toate etapele generează praf foarte fin care acoperă tot.
Deschiderea unui cuptor de 300 litri, cu zeci, chiar sute de obiecte, glazurate, calde … este ceva cu adevărat deosebit. Ai surprize la fiecare etaj și eu pot avea 18 etaje în cuptor. Mai sunt pierderi sau glazurări neinspirate, dar încet te obișnuiești, până la urmă e doar pământ și, câteodată, o poți drege la reglazurare.
Dacă ai fi un obiect de ceramică, ai fi….
Aș fi un chawan sau mai simplu, un vas de ceai japonez. Cu glazura aia imperfecta, suprafețele neregulate, fisurile mărunte îmbibate de băuturile a câtorva generații plus măcar o ciobitură reparată.
Ceramica are darul de a transforma mâlul adus de apă în obiecte care pot rezista sute de ani, obiecte care chiar pot fi folosite zi de zi.
Aici e toată frumusețea jocului. Unii o fac, nu e deloc greu.
Care este visul tău legat de proiectul Dirt Drama?
Dirt Drama este un proiect extrem de intim și personal și, de doi ani, are parte de susținerea și implicarea Corinei, soția mea. Vreau să îl creștem împreună, să îl extindem pe măsură ce ne perfecționăm și noi odată cu el. Nu știu unde se duce, dar îmi place să îmi dau singur tot felul de provocări legate de forme, dimensiuni și vom vedea.
O expoziție ar fi o direcție, dar până acolo mai am nițel de lucrat. Până una alta, am aflat că îmi place să fac măști, puțină inspirație africană și, în curând, o să „sperii” lumea cu fiarele mele.
Fotografii: arhivă Sebastian Sosin
