Carmen Picioroagă (fostă Lup) mi-a fost colegă de facultate și, culmea, am devenit mai apropiate la mai mulți ani după terminarea studiilor. Viața ne-a dus în direcții diferite care, la un moment dat, s-au intersectat la Paris, când eu am urmat cursurile la Ecole Ferrandi.
Es se stabilise de câțiva ani în Franța deja și amândouă ne-am bucurat tare mult de revederea pe tărâm străin care ne-a adus mai aproape ca niciodată. Am continuat să păstrăm legătura online, devenind mame cam în același timp, schimbând impresii, sfaturi, fotografii cu și despre copii. Și am încercat să ne vedem cu fiecare ocazie în care vacanța ne aduce împreună, fie în România, fie în Franța.
În 2021, Carmen a devenit mamă pentru a treia oară. I-am admirat curajul și determinarea. Și acum mă bucur că acum îi pot împărtăși povestea de mamă și femeie.
…
Această serie de interviuri prezintă poveștile mamelor care s-au dedicat creșterii a 3, 4 sau mai mulți copii. Cum este viața când ai o familie numeroasă, cât de greu este să îi împaci pe toți, dar și ce împliniri sunt, cum împletești cariera și creșterea copiilor, ce reprezintă maternitatea și multe altele aflăm direct de la mame. Dacă vrei să îți împărtășești experiența, scrie-ne în comentarii sau pe adresa de email curator@curatorialist.ro.
…
Curatorialist: Cine este Carmen, înainte de a fi mamă x 3 fetițe?
Carmen: Fără îndoială, o persoană foarte diferită de Carmen de azi. Pasionată de sport încă din copilărie, urmăream aproape toate competițiile sportive, de la fotbal la gimnastică și patinaj artistic, trecând pe la sărituri cu schiurile, handbal și scrimă. În perioada Jocurilor Olimpice, cu greu mă dezlipeam de televizor. Devenisem o mică enciclopedie sportivă:)
Mi-am dorit dintotdeauna să practic un sport, gimnastica, deși nu aveam fizicul necesar, sau handbal, pentru că, în Râmnicu Vâlcea, orașul meu natal, toate fetițele visau să ajungă handbaliste. Însă părinții nu au fost de acord, fiind convinși că sportul și școala nu se împacă prea bine. La școală am fost o elevă bună, îmi plăcea să învăț la toate materiile, participam la olimpiade, treceam drept o tocilară, fără îndoială, dar nu îmi păsa prea mult.
În liceu îmi doream să devin avocat, mă pregăteam pentru admitere la Drept, însă după ce am asistat la un proces în care doi vecini dintr-un sat se judecau pentru o palmă de pământ, mi-am dat seama că aveam o viziune extrem de naivă asupra meseriei și mi-am revizuit orientarea profesională.
Cum îmi plăcea să scriu și eram pasionată de sport, m-am orientat spre jurnalism pentru a deveni reporter sportiv. Dacă tot n-am avut ocazia să practic un sport, măcar să pot scrie poveștile celor care îl practică și fac performanță, mi-am spus. Și visul mi s-a împlinit.
În anul doi de facultate am răspuns unui anunț pentru un post de reporter sportiv la Mediafax și, după un test de cunoștințe sportive pe care l-am trecut cu brio, am început să lucrez chiar de a doua zi. Cei șase ani în care am lucrat ca reporter sportiv au fost minunați, au fost exact ce îmi doream în acea perioada a vieții, când eram tânără, fără familie, mă puteam dedica 100% pasiunii pentru sport.
Cum ai ajuns să te muți în Franța?
Când însă l-am cunoscut pe viitorul meu soț, prioritățile au început să se schimbe. A apărut dorința de a avea o familie și, cum el locuia în Franța, iar eu în România, trebuia deja să găsim o soluție să fim împreună.
Am încercat să ne stabilim în România, el a renunțat la jobul lui la Lyon și s-a întors la Brașov, în orașul natal. Pe plan profesional, lucrurile nu au mers așa cum ar fi vrut și a fost nevoit să se reîntoarcă în Franța, în regiunea pariziană de data aceasta. Eu l-am urmat la câteva luni după, integrând un master de doi ani in comunicare și resurse umane. Așa începea aventura mea în Franța, în urmă cu aproape 14 ani.
Diploma obținută mi-a facilitat reconversia profesională spre comunicare, meserie pe care o practic de 11 ani deja. Îmi place ceea ce fac, lucrez într-o Asociație care apără drepturile utilizatorilor sistemului medical, munca mea are sens, este clar foarte diferită de cea de reporter, dar îmi aduce un alt fel de satisfacții, cum ar fi sentimentul utilității, fac ceva ce poate ajuta alți oameni.
Uneori îmi lipsește munca de teren, jurnalismul e o pasiune care va ocupa întotdeauna un loc important in sufletul meu, dar mă consolez cu micile interviuri sau articole pe care le scriu regulat pentru intranetul Asociației
Cum vezi maternitatea? Cum ai defini-o?
Maternitatea e ceva ce te schimbă pentru totdeauna. Pe mine m-a maturizat, m-a făcut mai responsabilă și infinit mai răbdătoare decât eram înainte. Nu seamănă cu nicio altă experiență de viață. E intensă, provoacă sentimente contradictorii de fericire, împlinire, dar și de teamă și neputință…
Înainte de a fi mamă, te-ai gândit câți copii ți-ar plăcea să ai? Aveai un „plan” dinainte stabilit?
În adolescență nu îmi doream să am copii. Mi se părea că familia te face vulnerabil și nu-i vedeam rostul. Eram egoistă și imatură pe vremea aceea. Cu vârsta, a început să apară și dorința de a avea o familie și atunci mi-am zis ca mi-ar plăcea să am doi copii, fată și băiat, când îmi voi găsi jumătatea.
Nu era un plan, mai mult o idee care corespundea, probabil, în subconștient, familiei din care proveneam, suntem doi la părinți, frate și soră.
Ai trei fetițe. Care sunt provocările unei mame de fete?
Îmi place tare mult să fiu mamă de fete, iar bucuria e înmulțită cu trei. Provocarea cea mai mare e să mă adaptez la personalitatea fiecăreia dintre ele astfel încât să le ajut să crească drept, cu încredere în ele, să le pun limite fără să le rup aripile.
Copiii sunt, cu siguranță, personalități distincte. Ne poți povesti pe scurt despre fiecare dintre ele și în ce tipologii le-ai încadra?
Fetele mele au personalități foarte diferite. Anna, 9 ani, este calmă, precaută, timidă, pe alocuri introvertită și anxioasă. Lidia, 6 ani, e exact contrariul, rebelă, temerară, impulsivă, încăpățânată și independentă.
Alexandra, încă bebeluș, abia începe să își afirme caracterul, dar promite să fie complet diferită de surorile ei. Precoce ca motricitate, extrem de curioasă, dar și tare atașată de surorile mai mari, îi descoperim zilnic laturi din personalitate.
Cum ai reușit de-a lungul timpului, de când ai devenit mamă, să împaci profesia cu viața de familie și creșterea copiilor?
La început a fost foarte greu, de exemplu ideea de a relua serviciul când bebelușul nu are decât 3-4 luni este sfâșietoare, mai ales la primul copil. În Franța concediul de maternitate este de numai 16 săptămâni, din care 6 prenatal și 10 postnatal.
Partea bună este că, aici, sistemul educațional e conceput să permită femeilor să își continue activitatea profesională și după ce devin mame.
Există creșe sau asistente maternale (un fel de bone care pot avea grijă de până la 3-4 copii la ele acasă) care se pot ocupa de bebeluși de la 0 la 3 ani practic toată ziua.
Fetele mele au fost la creșă de la 7-8 luni până la 3 ani zilnic, de la 8:00 la 18:00. Apoi la fel, la grădinița publică, obligatorie de la vârsta de 3 ani, programul este de la 8h30 la 16h30, plus posibilitatea de a rămâne sa se joace la centrul de recreere până la 18:30 când părinții pot veni să își ia copiii. Exista o pauză de masa de 2 ore în care copiii mănâncă la cantină.
Cred că un astfel de sistem poate părea foarte dur văzut din România, mie cel puțin așa mi s-a părut la început, obișnuită cu școala de pe vremea mea care se termina la 12:00. Dar, treptat, m-am obișnuit, văzând că fetele mele sunt fericite, învață lucruri noi, își fac prieteni.
Dacă aș putea alege, pentru mine un sistem ideal ar fi unul cu zile de muncă mai scurte pentru părinți și cu seri mai lungi petrecute în familie.
Ai simțit vreodată că ești privită diferit din cauză că ești mamă de 3?
Absolut deloc. Dar asta și pentru că în Franța este foarte comun să ai 3 copii. Ah, poate doar în mediul profesional unde responsabilii, mai ales dacă sunt bărbați și fără copii, tind să creadă că o mamă cu mai mulți copii este mai puțin fiabila decât ceilalți angajați.
Care a fost cea mai dificilă experiență din viața de mamă x3? Dar cea mai frumoasă?
Cea mai stresantă experiență a fost organizarea pentru sosirea pe lume a celei de-a treia fetițe. Eram în ianuarie 2021, în plină pandemie și mă gândeam cu groază cum vom face când va începe travaliul și va trebui să mergem la maternitate, cu cine le vom lăsa pe celelalte doua fete (8 și 5 ani) dacă se întâmplă în plină noapte sau în week-end, știind că toata familia noastră este în România, la mii de kilometri distanță.
Aveam părinții unor copii de la școala fetelor care și-au oferit ajutorul, însă nu prea îndrăzneam să îi deranjăm în toiul nopții. Din fericire, fratele meu și prietena lui au putut veni la noi, din România, în ciuda restricțiilor sanitare, în jurul datei prevăzute pentru naștere și așa am putut aborda cu seninătate momentul venirii pe lume al Alexandrei.
Cea mai frumoasa experiență e legată de același moment. Când am ajuns acasă de la maternitate și fetele mari și-au văzut surioara abia născută, fericirea din ochișorii lor este greu de descris și și mai greu de uitat.
Cum reușești să îi împaci pe copii astfel încât să fie cât mai puține certuri și neînțelegeri în familie?
Grea misiune! Mă consider totuși norocoasă că fetele mari au doua firi destul de complementare și reușesc de cele mai multe ori să se împace singure în caz de conflict. Le încurajez să se descurce singure, evit la maxim să fac pe judecătorul pentru că știu că, orice aș decide, nu le voi putea mulțumi pe amândouă.
Ne descurcăm cum putem, sunt zile mai calme, altele mai agitate, ca în orice familie. Abia aștept să văd cum se va integra Alexandra între surorile mai mari.
Care crezi că este principala ta calitate care te-a ajutat să îți îndeplinești cât mai bine rolul de mamă?
N-aș fi crezut vreodată să spun asta, dar cred ca este răbdarea. Și anduranța, fără de care nu aș fi rezistat, fără să îmi pierd mințile, să mă trezesc pentru Lidia, timp de 4 ani, de minim 4-5 ori pe noapte.
Ne poți da câteva exemple de principii de bază pe care le-ai aplicat în creșterea copiilor?
Neavând nicio tangență cu copiii în anturajul meu înainte să devin mamă, am citit zeci de cărți de parenting în perioada sarcinii cu prima mea fetiță. Rezonez cu principiile legate de educația cu blândețe, sunt convinsă că violența de orice fel și abuzul de autoritate asupra copiilor nu sunt soluții de educație, deși mulți dintre noi am fost crescuți astfel.
Cred în puterea exemplului, copiii imită de mici tot ce văd în jur, dacă adulții care îi îngrijesc le oferă un bun exemplu sunt convinsă că vor crește drepți.
A fost mai greu sau mai ușor să fii mamă decât atunci când doar îți imaginai statutul de mamă?
Nu prea mi-am imaginat statutul de mamă. Când m-am simțit pregătită din toate punctele de vedere, am rămas însărcinată fără să mă gândesc prea mult la cum va fi după. Și cele 9 luni de sarcină, deși par lungi, trec repede până la urmă, nu pot spune că am avut timp să îmi imaginez cum voi fi ca mamă.
Copiii sunt pentru mine….. completează tu afirmația!
… binecuvântări de la Dumnezeu.
Care e cea mai frumoasă declarație de iubire primită din partea copiilor tăi?
„Mami, ești cea mai tânără și frumoasă mamă din lume!” Declarație primită la 41 de ani:)
Crezi că ar fi fost diferit să fii mamă în România față de a fi mamă în Franța?
Da, în mod sigur! În primul rând, cred că a fi mamă de 3 copii în România mi-ar fi influențat infinit mai mult viața profesională decât în Franța, ținând cont de durata mult mai lungă a concediului de creșterea copilului. În schimb, aș fi avut șansa de a petrece mult mai mult timp cu copiii.
Nu cred că există un sistem ideal, dar ceea ce am învățat să apreciez la cel francez este că dă posibilitatea ambilor părinți să se implice aproape în egală măsura în creșterea copilului încă de la naștere. Când ambii părinți lucrează, sunt obligați să găsească împreună soluții să se ocupe de copii, nu există dezechilibrul întâlnit frecvent în România și provocat de durata lungă a concediului de creșterea copilului, în care mama se ocupă de copil și casă, iar tatăl își vede de viața de dinainte de venirea copilului.
E un pic caricatural, dar am observat acest lucru în multe familii cu copii mici din România. Poate că pentru multe femei nu este o problemă, e un rol asumat, însă pentru mine sistemul francez e mai echilibrat și obligă practic tatăl să își asume cot la cot cu mama responsabilitățile legate de mărirea familiei.
fotografii: Carmen Picioroagă
