Actorul Daniel Achim a apărut în ultimul an pe marile ecrane în pelicula “Spioni de ocazie”, un documentar în regia Oanei Giurgiu despre un grup de bărbați recrutați de britanici și trimiși într-o misiune în Al Doilea Război Mondial. Dar și mai interesant este faptul că actoria a apărut în viața lui tot ca “o ocazie”, de care a profitat din plin acum aproape un deceniu.
Cum ajunge să joace pe micul ecran, în seriale precum Triplusec, Las Fierbinți sau Profu’, apoi pe marele ecran, când el începuse studii în management și dobândea experiență ca stage manager (la COLOR și THE FRESH), descoperim în interviul de mai jos.
CURATORIALIST: Ce te-a făcut să dai la U.N.A.T.C.?
Daniel Achim: Am dat după ce am participat la filmarea unui scurtmetraj al unui prieten care era student la regie. Am asistat cinci zile la filmare din curiozitate și am ajutat cu ce am putut.
Mi-a plăcut ce am văzut acolo, de la cum se lucrează, la cum se pune problema, cum se abordează lucrurile, rigoarea actorilor, studenților care jucau în film.
Îmi place să fac comentarii ironice sau autoironice. Iar în timpul filmărilor am avut mână liberă la asta în pauze. Lumea râdea, așa că unul dintre actori mi-a zis: “tu ar trebui sa dai la actorie”, și mi-a rămas în cap. Am rumegat ideea și m-am hotărât să dau la teatru două luni mai târziu.
Și am intrat din prima!
Au fost două luni în care m-am pregătit intens, mi-am dat interesul, deși până atunci nici nu știam unde era sediul UNATC în București. Iar eu sunt bucureștean.
Ce te-a surprins la U.N.A.T.C.?
M-au surprins și fascinat atât de multe lucruri, încât am încetat orice altă activitate din viața mea. Doar asta am făcut.
Colegi nu veneau la școală doar ca să bifeze ziua, sau ca la un job la care trebuie să meargă. Intrasem la o facultate cu o meserie vocațională și simțeam asta. Lumea era dedicată, își dădea interesul. M-a făcut să îmi doresc să învăț, să mă îmbogățesc ca om.
Deși programul cursurilor se termina pe la 19:00 sau 20:00, în perioada examenelor rămâneam să repetăm scenele până după orele 24:00. Nu o simțeam ca pe o povară a facultății, ci ca o plăcere colectivă.
Chiar am avut un gând în una din serile de repetiții târzii: “Când vreodată am stat eu să repet pentru un examen atâtea ore și să o fac cu plăcere?”
Ce aptitudini ți-ai dezvoltat în timpul facultății, pe care altfel nu le puteai dobândi?
Disciplina, dezinvoltura și aptitudinea de a juca. Nu știu dacă se încadrează la aptitudini, dar sunt mult mai puțin orgolios decât eram. Mi-am dat seama că în meseria asta, în care trebuie să faci ce ți se cere, nu e loc de orgolii.
Ce ți-ar plăcea să fie diferit la cursurile din facultate ca să pregătească studenții pentru această carieră?
Mi-ar plăcea să existe o colaborare mai bună între facultatea de teatru și teatrele din București. Să ai ocazie să începi să lucrezi într-un teatru încă din facultate, cu roluri mici. Sunt multe spectacole bune care dispar pentru că în U.N.A.T.C. nu ai voie să le joci după absolvire, iar teatrele nu se înghesuie să îți ofere o sală unde să le joci.
După anul al III-lea ne-a zbătut, am bătut pe la uși și ne-a primit un teatru independent. Așa am reușit să continuăm să jucam unul din spectacolele de licență, “Frații Karamazov”, timp de cinci ani după terminarea facultății.
Țin minte că directoarea teatrului era uimită la fiecare reprezentație că noi, niște tineri actori, necunoscuți, reușeam aproape de fiecare dată să umplem sala de 300 de locuri.
Cum te-a ajutat facultatea să te dezvolți în acest mediu după finalizarea cursurilor – te-a ajutat cu casting-uri? Care au fost provocările și de ce altă susținere ai fi avut nevoie?
Asta e ceva care ar trebuie să se schimbe.
Școala te ajută și îți dă uneltele să te dezvolți ca actor, dar nu pot zice că te pregătește pentru viața de actor de după terminarea facultății. Ca student, trebui să fii învățat cum să te vinzi ca actor.
Apoi, cum să te prezinți la un casting de film, serial sau o audiție de teatru. Nu există nici un curs în acest sens și te prezinți altfel la o audiție de teatru față de cum te pregătești pentru un casting de film sau serial. Asta e ceva ce toți am învățat din greșelile primelor casting-uri.
Ce îi recomanzi unui tânăr care vrea să îți calce pe urme?
Să fie disciplinat și serios pentru că sunt mulți actori tineri, iar dacă nu livrezi, i se poate oferi foarte ușor următorului rolul pe care ți-l dorești. Dar mai bine ca mine o zice Cehov în “Pescărușul”, parafrazez:
Meseria asta nu e despre aplauze și glorie. E despre puterea de a îndura și a merge mai departe.
Teatru sau film, de ce?
Filmul îți da mai mult șansa ca munca ta să rămână. Să dăinui mai mult. Ce rămâne filmat îl poți vedea oricând.
Teatrul îți dă un sentiment mai puternic de viu. Se întâmplă pe moment, în fața publicului cu care ai un schimb de energie. Iar asta poate oferi actorului un sentiment intens de emoție și fericire.
Mă bucur la fel de mult când am ocazie să repet la un spectacol de teatru sau când lucrez la un film, la un serial. Nu vreau să aleg.
Să ne imaginăm că facem o călătorie în trecut, să zicem decembrie 2019, și te întâlnești cu Daniel de atunci, care citește un script despre un oraș în pandemie. Ce i-ai spune?
“Vezi că pandemia o să dureze doi ani, chiar mai mult, nu două luni, așa cum crezi tu.”
Ce poți să îmi povestești despre cel mai recent proiect, “Spioni de ocazie”? Cum a fost casting-ul?
Oana Giurgiu Bujgoi, creatoarea și regizorul filmului, mi-a scris la recomandarea regizorului Tudor Giurgiu. Era în căutarea unor actori care să semene cu personajele reale despre care vorbește în film. Umbla cu poze ale personajelor și cerea sugestii de actori apropiaților.
Ne-am văzut a doua zi să îmi povestească despre proiect. Mi-a plăcut, așa că nici nu am stat pe gânduri și am acceptat.
Cum a fost pregătirea înainte de filmare și ce ți-a plăcut cel mai mult la filmările cu această echipă?
A existat pregătire, dar nu una clasică având în vedere ce urma să facem în film. Apărem în scenele de reconstituire ale documentarului, iar aceste scene au fost trase pe fotografie.
Dacă restul filmului este video, scenele de reconstituire sunt fotografiate de Alex Gâlmeanu. Deci nu aveam dialoguri. Textul era narat peste imagini.
Am lucrat cu Oana într-un stil cât mai apropiat de cel de filmare. În sensul că, la fiecare cadru am creat o mise en scene (punere în scenă) și am jucat pe baza situației date de informațiile documentate. Totul în timp ce eram fotografiați.
Ce rutină ai în perioada când filmezi?
Încerc să mă odihnesc cât pot de mult înainte. Ziua de filmare are 12 ore, iar uneori poate exista și overtime.
Am o rutină simplă, banală, dar pe care unii actori o subestimează. Cum ar fi să îmi învăț textul foarte bine. Chiar dacă e un film sau o reclamă, să îți faci temele îți dă o libertate mare de creație pe platoul de filmare.
Trebuie să ai răbdare când vine vorba de filmări. Cel mai mult timp dintr-o zi de filmare nu se consumă filmând. Se consumă schimbând cadrul, repoziționând camerele, printre altele. Daca nu ai răbdare, te poate doborâ.
Cum te încarci creativ când nu lucrezi?
Merg să văd teatru, singur sau cu iubita, în București sau îmi vizitez colegii în alte orașe. Îmi place mult la teatru.
De filme și seriale nu mai vorbesc. Mă uit destul de mult.
Încerc să nu fiu leneș și să citesc cât pot de mult.
Îmi place să am și perioade scurte în care să nu fac nimic, să mă uit la un meci de NBA la o ora târzie. Îmi place mult și baschetul.
Ce ai în plan în 2022?
Tocmai am filmat ieri la un serial românesc deja clasic, Las Fierbinți. O să joc în sezonul al XXI-lea.
Mai am tot felul de filmări mici și am dat casting-uri pentru câteva proiecte în care mi-aș dori mult să ajung. Acum aștept răspuns. Cum ziceau fetele de la A.S.I.A.:
“Să vedem, să vedem, să vedem…ce-o să iasă.”
