Am fost întrebată, mai deunăzi, care este, din punctul meu de vedere, cea mai accesibilă și ofertantă destinație pentru un suflet tânăr, aventuros, romantic, dar modest, de român. Accesibilă din punct de vedere costuri, distanță, capacitate de asimilare rapidă a culturii, gastronomiei și limbii, ofertantă din punct de vedere geografic, istoric, estetic, cultural.
De obicei îmi este greu, spre imposibil, să fac ierarhii sau să clasific în vreun fel destinațiile mele preferate. De data asta însă, chiar și spre surprinderea mea, răspunsul a venit, aproape fără să se consulte cu mine, clar și răspicat – Italia! Indiscutabil, Italia!
După un scurt moment de sfadă cu cerebelul meu cel ușor impetuos, am capitulat – Italia, este, într-adevăr, tărâmul meu magic, de suflet, de-aproape de casă care, sunt convinsă, are câte ceva bun și frumos de oferit pentru absolut oricine pe lumea asta.
Italia are orașe moderne și antice, muzee și castele, munți spectaculoși, vulcani și orașe dispărute readuse la lumină, insule și coaste de poveste, muzică și culoare, gelatto și birra desăvârșite, lacuri flancate de clădiri ca de turtă dulce și plaje exotice, o liniște și o savoare de il dolce far niente pe care eu nu am mai întâlnit-o nicăieri altundeva.
Nu vreau să spun că Italia este țara mea preferată. De fapt, nu aș îndrăzni să aduc niciun prejudiciu minunilor lumii înconjurătoare, numind ceva „preferat”, când știu că, aproape de fiecare dată, copilul din mine țopăie fericit cu fiecare nouă călătorie care este, indiscutabil, „cea mai faină!”. Și asta, până la următoarea. Totuși, Italia este țara în care aș reveni iar și iar, fără să simt că am șanse să o epuizez. Bonus, clima plăcută pe tot parcursul anului o face ideală pentru sejururi off-season, foarte budget friendly.
Motive suficiente, zic eu, să fac un top 10 (deloc ușor să aleg doar 10!) al celor mai dragi locuri mie din Italia, pe care să îl împărtășesc cu tine. Toate călătoriile au fost făcute pe cont propriu, cu buget restrâns și, în mare parte off-season.
#10 Veneția
Veneția este locul pe care l-am vizitat cel mai des din Italia și în care, nu mă îndoiesc, voi reveni. De fiecare dată am ales momentul Carnavalului de la Veneția (mijlocul lunii februarie), un pretext colorat și vesel, într-un oraș și așa autosuficient. Și asta deoarece Veneția îți oferă foarte multe alternative de petrecere a timpului liber. Veneția mi-a rămas în suflet mai mult decât alte metropole italienești datorită arhitecturii sale, precum și datorită interioarelor – aici am vizitat cele mai impresionante castele și muzee din întreaga Italie!
Din Veneția poți ajunge rapid pe Insulele Murano și Burano sau pe Lido, fâșia de litoral lungă de 11 km, foarte apreciată de iubitorii de relaxare la malul mării. Cât despre Carnaval, este o alternativă accesibilă la suratele lui mai mari și mai costisitoare, Carnavalul din Santa Cruz sau cel din Rio de Janeiro, iar felul în care se însuflețește orașul în acele zile este o experiență care merită trăită măcar o dată! Din Veneția am făcut călătorii de o zi cu trenul în Verona și Padova, un motiv în plus să îți aloci câteva zile extra.
Cum am ajuns eu în Veneția: Cu avionul până în aeroportul Treviso și de acolo cu autobuzul, aproximativ o oră până la intrarea în zona maritimă, de unde am luat autobuze-barcă până în centrul orașului sau am mers pe jos. O alternativă mai comodă, dar și mai costisitoare este aeroportul San Marco. Similar, Treviso oferă opțiuni de cazare mult mai budget-friendly decât Veneția.
#9 Matera
Matera, orașul de piatră din sudul Italiei, regiunea Puglia, este un ceva foarte altcumva față de orice altceva! Știi ce zic? Matera este al doilea cel mai vechi oraș din lume care a fost locuit continuu, un muzeu în aer liber în care oamenii chiar își duc zilele cu aceeași normalitate cu care o facem noi, în casele noastre. Atâta doar că în niște condiții ușor diferite…
Dacă până în anii ’80 Matera era considerată rușinea Italiei, deoarece sărăcia, mizeria și condițiile de trai nu erau cu mult diferite față de cele din preistorie, în 2019 a devenit mândria Italiei, odată cu obținerea titlului de capitală europeană.
Matera se ia la picior, deoarece, din fericire, asemeni Veneției, accesul cu orice autovehicul este interzis. Oriunde te uiți, de sus în jos și împrejur, vezi piatră. Casele par construite una în alta și una peste alta și prin alta și poate chiar sunt. Muzeele în care ți se prezintă viața din trecut a oamenilor din Matera sunt suficient de sugestive pentru a înțelege și viața lor din prezent.
În Matera e o liniște atemporală, am luat fiecare cotlon la pas, am urcat fiecare scară și m-am minunat de fiecare dată; am luat o sticlă de vin de la un mic băruleț și 1 pahar de plastic și m-am așezat în fața colosului de piatră, de unde sassi, stâncile Materei, se vedeau în toată splendoarea lor și am zărit costumul lui Moș Crăciun pus la uscat și oamenii care trăiau în felul lor și nu m-am săturat să privesc.
Cum am ajuns eu în Matera: Cu avionul până în Bari, care este punct de bază ideal pentru a vizita regiunea Puglia și, de acolo, cu trenul. Drumul a durat aproximativ o oră. Din Bari am făcut și alte călători de câte o zi, în Ostuni, Polignano a Mare, Alberobello, Lecce și Monopoli, fiecare minunat în felul lui.
#8 Lacul Como
Lacul Como, împreună cu orășelele cochete răsfirate de jur-împrejurul lui, este o destinație destul de turistică, însă, dacă mergi chiar la început ori la final de sezon, te poți bucura în tihnă de frumusețea lui. Totul din această zonă a Lombardiei arată ca într-o carte poștală aproape ireală. Lacul glaciar, al treilea ca mărime din Italia, leagă munți, grădini suspendate, căsuțe perfecte, colorate intens, palmieri și piazzette într-o simbioză incredibilă!
Eu mi-am petrecut zilele într-o plimbare plăcut de dezorganizată între cele 4 sătuce din centru – Bellagio, Varenna, Menaggio și Tremezzo, un du-te vino cu gura la fel de căscată de uimire de fiecare dată și cred că dacă aș fi avut mai multe zile la dispoziție, tot asta aș fi ales să fac. Nu știu sigur, dar cred că rețeta autentică de il dolce far niente s-a născut undeva în Bellagio, pe o băncuță orientată cu fața spre munte, cu o birra moretti într-o mână, o gelato în cealaltă, cu briza lacului în nări și cu fericirea pe chip.
Cum am ajuns eu la Lacul Como: Cu avionul până în Bergamo, de acolo cu trenul până în Milano unde am petrecut o zi și de acolo alt tren spre Lacul Como. Accesul între orășelele din jurul lacului se face exclusiv pe apă.
#7 Orașul Pompei
Pompei este cea mai sfâșietoare poveste a Italiei pe care am auzit-o. Situat la poalele vulcanului încă activ Vezuviu, orașul de 30.000 de locuitori, Pompei, a fost îngropat cu totul sub lavă, în urma unei erupții masive din anul 79. Totul a dispărut subit, ca și când niciodată nu ar fi fost – clădiri, oameni, coșurile de gunoi de pe străzi, mesele cu blidele pline de ciorbă, plantele, gândacii – totul a fost înghițit de rocă topită, piatră ponce și cenușă fierbinte cu o energie termală de 100.000 mai mare decât cea emisă de bombele aruncate deasupra orașelor Hiroshima și Nagasaki!
Ceea ce se poate vizita astăzi din Pompei a fost scos de sub 7 metri de cenușă și piatră în secolul XVI și este cutremurător! Oameni împietriți cărora aproape le ghicești spaima neputinței pe chip (puținii descoperiți ale căror cranii nu au fost explodate), case, morminte, foste piețe publice, vase, neașteptat de multă viață scoasă la lumină după mai bine de 1000 de ani de când a fost îngropată.
Nu știu să explic asta, dar am găsit printre ruinele de la Pompei mai mult tumult decât în multe piețe aglomerate din marile metropole ale lumii. Și am mâncat și cea mai bună pizza din viața mea.
Cum am ajuns eu în Pompei: Cu avionul până în Napoli și de acolo cu trenul spre Pompei. Călătoria cu trenul durează aproximativ 40 minute. Napoli este o tabără de bază foarte bună pentru multe locații deosebite din Italia.
#6 Alberobello
Căsuțele de Trulli din Alberobello spun o simpatică poveste deja ultra-turistică a Italiei, dar care ascunde în spate o realitate chiar și mai interesantă. Deși astăzi servesc unui foarte evident scop estetico-turistic, cu câteva secole în urmă aveau un scop cât se poate de practic.
Se spune că acest tip de construcții, care este răspândit pe toată Valea Itriei, nu doar în Alberobello, a luat naștere din dorința micilor moșieri de a se sustrage de la plata impozitului pe clădiri noi, astfel că au ridicat acești trulli, construcții temporare care puteau fi demolate foarte rapid, prin scoaterea pietrei de temelie și apoi refăcuți cu destul de mare ușurință.
Un fel de lego din calcar, cu moțuri de piatră, pe care sunt pictate diverse însemne mistice, menite să îi protejeze pe locuitori (și de altceva decât de plata impozitului, bănuiesc…). Majoritatea caselor nu mai sunt locuite, ci au fost transformate în magazine de suveniruri, restaurante, terase și locuri de cazare.
Trulli, parte a patrimoniului UNESCO, sunt construcții unice în lume și, cu tot mercantilismul care răzbate din fiecare căsuță, tot merită o vizită. Mie tare mi-a plăcut, chiar și așa, îmbuibat de consumerism.
Cum am ajuns eu în Alberobello: Cu avionul până în Bari și apoi cu trenul până în Alberobello. Drumul durează puțin peste o oră jumătate.
#5 Cinque Terre
Cinque Terre este considerată de mulți a fi cea mai pitorească destinație de pe riviera italiană și zău de ar putea contrazice cineva asta! Cele 5 sătuce pescărești, micuțe, cochete, teribil de colorate și îngrămădite pe stânci sunt o atracție în orice anotimp. Riomaggiore, Manarola, Corniglia, Vernazza și Monterosso al Mare (bonus orășelul-port Portovenere) sunt accesibile pe cale feroviară, maritimă, sau la pas, pe un traseu de trekking pe lângă apă, printre vii și pe sub cascade, un deliciu în bocanci pe coasta Mării Mediterane, calea aleasă și de mine.
Deci, fără zgomot, poluare sau atenție la mașini. Minunat! Mai mult, în ciuda dezvoltării turistice și la pol opus față de Alberobello, lipsa mercantilismului m-a încântat până peste poate – fără firme stridente, mall-uri, Starbucks-uri și KFC-uri sau vânzători ambulanți pe străzi. Totul pare o liniștită și așezată afacere de familie, de bun simț și bun gust, în care ești primit cu brațele deschise, dacă dorești, și nicidecum smucit înăuntru, dacă nu dorești.
Cum am ajuns eu în Cinque Terre: Cu avionul până în Pisa, apoi cu trenul până în oricare dintre cele 5 sătuce. Am ales să parcurg toată coasta din Riomaggiore până în Levanto, pe jos, într-o zi (30 km de coastă, cu diferențe de nivel constante).
#4 Vulcanul Etna
Etna este cel mai înalt vulcan activ din Europa și are în jur de 3.330 metri și peste 400 de cratere. Nu știu ție, dar mie mi se pare fascinant să citesc despre un munte că are „cam 3.320-30-40 metri” înălțime și asta pentru că e atât de jucăuș și imprevizibil, că nu poți trage linie nicicum. Și posibil nicicând.
Arareori este posibilă și permisă ascensiunea până pe craterul principal, și asta deoarece erupe de câteva ori pe an, iar o dată la aproximativ 15 ani, erupțiile fac niște daune colosale. Este considerat a fi cel mai activ loc de pe pământ, lucru care mie, una, mi s-a părut foarte greu de crezut, pentru că odată ce ajungi pe Etna, nu prea pare să mai fii pe pământ…
Mama Etna, cum o numesc sicilienii, se vede de peste tot. Deși, mai corect ar fi spus că Mata Etna TE vede de peste tot. Am zărit-o din avion, apoi din Catania, apoi în altă zi din Taormina și, legendele internautice spun că în perioada pandemiei s-a lăsat văzută chiar și din Malta. Dar nu este nevoie să o vezi ca să îi simți prezența și, mai ales puterea.
Ascensiunea pe Etna a fost prima mea întâlnire de-aproape cu un vulcan. Asta, alături de legendele fascinante care circulă despre și el de faptul că abia cu câteva zile în urmă craterul principal erupsese, a făcut ca această întâlnire să fie una memorabilă!
Cum am ajuns eu pe Etna: Cu avionul până în Catania, apoi cu un autobuz (care circulă o dată/ zi/ sens!) până la Rifugio Sapienza. De acolo poți urca cu telecabina și apoi cu mașinile 4×4 până la Torre del Filosofo (depinde de moment, uneori se poate urca și mai sus, până la craterul principal, dacă nu este pericol de erupție, cum a fost în timpul vizitei mele).
Sau poți urca pe jos, cum am făcut și eu și ar fi mare păcat să faci altfel, pentru că toată minunea este pe drum, iară nu sus, la destinație. Catania este un base-camp bun și pentru alte excursi de o zi către Taormina, Siracuza sau Palermo.
#3 Reggia di Caserta
Reggia di Caserta, cel mai mare palat din Italia și una dintre cele mai mari surprize pe care mi le-a făcut mie țara asta, este o splendoare! Supranumit Versailles-ul Italiei, m-a făcut să îmi doresc foarte mult să văd Versailles-ul și, după ce l-am văzut, mi-am dat seama că, de fapt, tot varianta italienească este mai spectaculoasă.
O somptuozitate imensă, cu interioare incredibile desfășurate în 1200 de camere și 200 de săli, care a costat, spun bătrânii vremii, echivalentul a 6.133.507 cine. Construcția clădirii a durat 22 de ani iar întregul complex a avut nevoie de 5 ori mai mulți ani ca să arate în felul în care arată astăzi.
Deliciul Reggiei, pentru mine, au fost cei 3 kilometri de fântâni cu grupuri statuare ale divinităților romane, care dau senzația că sunt unite între ele și că toate și-ar avea izvorul într-o cascadă din munte. O priveliște fără seamăn, rod al unei mâini pricepute în ale geometriei și arhitecturii, lucru de care îți dai seama pe măsură ce te apropii de fântâni și realizezi că fiecare este unică și că nu sunt unite între ele. Un alt loc de spectaculos este în cel mai mare palat al Italiei și în grădinile lui, iar o zi întreagă este absolut necesară dacă vrei să te bucuri de ele, toate.
Cum am ajuns eu la Reggia di Caserta: Cu avionul până în Napoli, apoi cu trenul, călătoria durează mai puțin de o oră.
#2 Coasta Amalfitană
Se împlinesc, iată, 10 ani, de când, pentru mine, Raiul are chipul și asemănarea Coastei Amalfitane din Italia, care își odihnește picioarele în Marea Tireniană. Nu degeaba este un cadru deja comun pentru atâtea filme și clipuri și chiar deloc întâmplător au case de vacanță aici cei mai pretențioși dintre actorii de la Hollywood.
Positano este cea mai spectaculoasă combinație de munte cu case colorate și mare albastră pe care am văzut-o vreodată, Amalfi este orașul alb al coastei, o așezare medievală plină de farmec italienesc unde am mâncat cea mai bună înghețată, iar Ravello, orașul suspendat al coastei, singurul care nu are ieșire la mare, are cele mai splendide priveliști și grădini. Dacă ar fi să reduc noțiunea de Rai, aș reduce-o la Ravello și la ale lui Vile Rufolo și Cimbrione.
Cum am ajuns eu pe Coasta Amalfitană: Cu avionul până în Napoli, cu trenul până în Sorrento și de acolo cu autobuzul între orașele de pe coastă. Deși obositoare, este cea mai de buget variantă pe care o poți găsi.
#1 Munții Dolomiți
Considerați de mulți ca fiind cei mai spectaculoși munți din Europa, Munții Dolomiți sunt, pentru mine, fascinația supremă a Italiei și nu numai. Forme și unghiuri perfecte așezate în peisaje desenate până în cel mai mic detaliu de natură, cu inserții umane care nu inoportunează deloc, ba sporesc frumusețea, cu cele mai verzi lacuri, cu așezări montane pitorești, cu cele mai savuroase cărări și cele mai provocatoare trasee de via ferrata, experiența munților Dolomiți nu are seamăn!
Există sute de variante de drumeții, pentru toate tipurile de călător, pentru cei cu o condiție fizică foarte bună, maratoniști, alpiniști, dar și pentru cei care vor să se bucure de măreția naturii fără a face prea mare efort. Deși am petrecut 2 sejururi în Dolomiți, știu cu siguranță că voi reveni!
Cum am ajuns eu în Munții Dolomiți: Cu avionul până în Treviso și de acolo cu mașină închiriată din aeroport până în Cortina d’Ampezzo, un punct de start ideal pentru numeroase trasee.
Fotografii: arhivă Swit Rocs
