Zilele trecute m-a întrebat cineva câți oameni suntem în București, iar primul meu gând a fost “mult prea mulți”. Capitala alături de județul Ilfov aduc pe străzile urbane peste 2.3 milioane de oameni, dar cifrele reale sunt ceva mai mari. Așa că, astăzi, dau aglomerarea urbană pe satul românesc tradițional.
Trebuie să recunosc că nu de puține ori aglomerația din București și împrejurimile sale, căldura străzilor lăsate fără copaci și aerul greu de respirat mă fac să mă gândesc la o astfel de experiență. Poți să îi spui criză a celui de-al treilea deceniu de viață, eu îi spun simplu: vreau-mai-multă-natură-în-viața-de-zi-cu-zi.
Nu vreau să intru acum în statistici ca să te deprim, ci vreau să îți ofer povești cu aer proaspăt. Însă, cum încă nu sunt pregătită să fac acest pas, mă murdăresc cu pământul din ghivece, deschid larg ferestrele când plouă și mă hrănesc cu poveștile frumoase de la sat ale următoarelor femei.
Incursiunea mea în acest subiect a început cu Catrinel, care s-a mutat din București în Transilvania, la Richiș. Povestea ei o poți descoperi aici, cât eu continui călătoria în acest loc, la 300 de kilometri de București, cu experiența Laviniei Gliga.
#1 Povești frumoase de la sat: Richiș, Transilvania
Pentru mine, Lavinia Gliga înseamnă “mama lui DoR”, adică este unul dintre editorii fondatori ai proiectului „Decât o Revistă”, lansat în 2009. Vreo 15 ediții în print tronează și acum pe blatul de la geamul biroului meu. Însă, deși originară din Târgu Mureș și adoptată de capitală pentru mai bine de un deceniu, anul 2020 a găsit-o la Casa 9infinit, în Richiș, Transilvania.
Cât mă uit pe fotografiile ei de pe Instagram și salivez virtual la libertatea peisajelor, Lavinia își rupe din timp ca să îmi scrie. “În Richiș, satul în care trăiesc din 2016, am ajuns întâmplător. Nu am avut ideea de mutat la țară, nu am copilărit la țară, n-am avut bunici sau cine știe ce nostalgii pe temă. Nici idei de slow living.”
Deși există “slow living” în viața ei, prin faptul că își permite să îmi răspundă întrebărilor într-o dimineața de miercuri, în halat, pe verandă. „Telefonul e pe masă și pinguie constant de vreo oră – arunc un ochi să văd cine scrie și dacă arde și dacă nu, îl parchez pentru când îi va veni rândul. Între timp, am hrănit pisicile, am aruncat un ochi în grădină și mi-am trasat ce mai fac azi.” Dar să continuăm cu aventura ei pe care o descrie cu umor, „Nicio plimbare fără căprioare, nicio seară fără reportofon”.
De Richiș s-a îndrăgostit cu doi ani înainte de mutare, iar când s-a mutat, nu a făcut-o singură. Îmi dezvăluie că a avut un partener care i-a fost ghid și care a facilitat tranziția la sat. „A fost o întâmplare mutarea, de capul meu n-aș fi ajuns niciodată aici și nici nu-mi imaginez cum aș fi făcut fără această introducere.”
“Viața în mediul real” de Lavinia Gliga
Curiozitatea mea cea mai mare se rezumă la ce este diferit la sat versus la oraș, în special pentru un om care a fost mereu înconjurat de suflete care să se ocupe de treburile din ogradă. „Apa – de unde vine, e bună de băut, ce facem când nu e? Cum te încălzești iarna? Ce faci când pică curentul? Unde se duce țeava de la WC – sau stai, ai WC în casă? Viața pe pământ, cum îmi mai place să-i spun, ne bagă în tot felul de șantiere, de ajungem să învățăm limbi străine. Do you speak hidrofor? Dar acoperiș și izolații?”, povestește Lavinia.
Mai aflu că dacă la oraș mai merge să îți creezi propria bulă, nu se poate spune același lucru și la sat, când trebuie să lași mereu loc de o vorbă bună, pentru un sfat sau un ciocan luat cu împrumut. “O astfel de mutare te pune în poziția de <<străin>>. Și pentru mine e important să fiu conștientă de asta, să învăț că nu le știu pe toate și depind, oricum m-aș suci, de cei din jurul meu,” spune Lavinia cu smerenie.
La sat și-a găsit spațiul mental, și-a definit propriul ritm și, de când este la casa ei, încuie din când în când și poarta. În casele din Richiș ceasurile stau, la ea s-a oprit la ora cinci, minutarul s-a rupt, iar în sat, ceasul din turnul bisericii s-a oprit la „două fără douășcinci”. Pot empatiza, am cinci ceasuri, toate fără baterie.
Înainte de a o lăsa să își vadă de curte, nu am cum să nu o întreb de “dor” sau dacă duce lipsă de ceva. Îmi confirmă că momentan este împăcată, iar pentru restul, există micile escapade. Normal, vreau să știu și cum mai este relația ei cu scrisul, la care îmi răspunde că “scrisul a fost întotdeauna un pretext să mă scufund în viețile oamenilor, să cunosc și să învăț. Și asta fac în continuare, ba mai mult, în feluri tot mai diverse și surprinzătoare.”
#2 Povești frumoase de la sat: Mierea, Buzău
Înainte să te las “pradă” agitației urbane, am făcut un popas în Mierea, Buzău, la Maria Radu, PR de profesie. Poveștile au un fir în comun, schimbarea a avut loc după mai bine de un deceniu în București. Maria a decis să experimenteze viața la sat după nașterea copilului.
„Weekendurile petrecute în natură nu mi se mai păreau suficiente și am început să îmi doresc un ritm mai lent de a trăi, mai multă liniște. Am cumpărat casa de la țară acum patru ani cu gândul de a ne relocaliza aici atunci când vom putea lucra amândoi de acasă, lucru care s-a întâmplat odată cu venirea pandemiei.”
Mierea este un sat de pe Valea Nișcovului, la aproximativ 120 de kilometri de capitală, care are toate utilitățile și acces ușor la oraș. Nu există liniște nepătrunsă de drujbe, motocoase, măgari sau un concert inopinat al câinilor de la sat, dar Maria le simte diferit.
„Faptul că acum am posibilitatea de a planta diverse în curte, de la legume la flori, și să le observ în tihnă cum trec prin toate stadiile de dezvoltare mă face să mă simt mai conectată cu mediul înconjurător. Aici simt că sunt parte din ceva, parte din comunitate și univers.”
Pentru Maria, „slow living” înseamnă că ritmul este mai lent, fără nervi, chiar și când face naveta aproape 20 de kilometri pentru a duce copilul la grădiniță. Nu are timp să facă tot ce își propune deoarece viața la țară presupune multă muncă fizică, dar la sfârșitul zilei nu mai are senzația că a fugit timpul.
#3 Povești frumoase de la sat: Ileana, Călărași
În final, mi-a rămas să îți scriu povestea designer-ului Ana Novic. Ea a achiziționat o casă la 50 de kilometri distanță de București în Ileana, județul Călărași, cu ideea de a se relocaliza și a prioritiza timpul petrecut cu cei mici, în natură. Dar familia a decis să își împartă timpul între cele două orașe.
„Ne-am relocalizat fix acum un an pentru că nu ne mai regăseam cu lipsa civilizației, cu mizeria, cu agitația, cu mai multe aspecte legate de București.”
Însă, la un an după mutare, familia designer-ului a realizat că este o lipsă de civilizație și mai mare în afara capitalei. „Oamenii de la sat au o înclinație către a asculta muzică tare. Asta ne bruiază foarte mult,” povestește aceasta. Este sinceră cu faptul că visul lor nu s-a îndeplinit 100% pentru că oamenii de la sat nu respectă mediul înconjurător sau semenii lor.
„Suntem obișnuiți să trăim într-un ritm alert. Însă, învățăm să trăim slow living și să facem slow fashion.”
Cu toate acestea, a învățat lucruri noi, precum “slow eating”. La sat a observat că au tendința să mănânce mai sănătos. Pentru că nu mai au acces la multe fast-food-uri sau magazine, nu pot comanda mâncare la domiciliu, au plantat legume în curte, și-au făcut provizii și au gătit mai mult. Ana și partenerul ei au filmat experiența, clipuri care se găsesc pe canalul de YouTube – Liberi pe Uliță, dacă vrei să descoperi mai multe despre zona aceasta.
În final, am întrebat-o ce i-a fost cel mai dor în anul relocalizării, la care mi-a spus că a dus dorul plimbărilor urbane, pe jos, ieșirilor cu prietenii, magazinelor second hand și flexibilității de a face ceva când vrea. Ana continuă să lucreze când timpul îi permite, fetița a început școala în capitală, iar băiețelul mai mic explorează locuri noi.
„Felul în care ne-am împărțit viața mi se pare că este ideal pentru momentul nostru de acum. Este important să acceptăm când nu este bine ce alegem și să căutăm soluții să mergem mai departe. Nu știm niciodată până când nu testăm,” concluzionează aceasta.
Dacă vrei să continui explorarea oamenilor frumoși care au dat orașul agitat pe liniștea de la sat, colega mea Andreea descrie aici frumoasa poveste a Dianei Dragne, care s-a mutat în Poienarii Burchii, Prahova, la aproximativ 50 de kilometri de București în direcția cealaltă.
Iar dacă ai și tu “o poveste frumoasă de la sat”, te invităm să ne spui mai multe în comentarii mai jos. ?
fotografie via UNSPLASH
