Lumea interioară uimitoare a Anei Gurduza ni se arată nouă, celorlalți, prin creațiile ei din Atelierul Ars Ana: obiecte din ceramică în care predomină culoarea albastră, preferata Anei, ilustrație și pictură, toate venind dintr-o zonă de experimentare și auto-cunoaștere artistică.
Ana s-a născut la Chișinău, unde și-a petrecut copilăria și prima parte a anilor de școală. Având o înclinație nativă către desen, cultivată în sânul familiei, a studiat la Chișinău pictura la școala de Arte Valeriu Poliakov, urmată de o perioadă inexplicabilă în care a încetat a picta aproape de tot.
S-a mutat ulterior la București, unde a absolvit facultatea și masteratul la Facultatea de Arhitectură Ion Mincu, Ana fiind în acel moment pasionată de istorie, ruine și meșteșug. După absolvire, a practicat restaurarea de arhitectură sub tutela arhitectului Șerban Sturdza, fotografia sub tutela lui Francisc Ferko Mraz și ceramica, la Buenos Aires sub tutelajul lui Ricardo Oliva continuând în România sub îndrumarea și grija lui Marius Stanciu.
Ceramica a făcut-o pe Ana să devină pasionată de lucrul meșteșugit și de frumos. A lăsat în urma profesia de arhitect și a deschis Atelierul Ars Ana. Aici ea creează cu talent, măiestrie și ingeniozitate, ca într-un proiect-laborator, piese unice de ceramică și ilustrații ce vor bucura inimile celor ce le văd sau le iau acasă.
Descoperă artista Ana Gurduza și ia parte la universul ei prin interviul de mai jos.
Curatorialist: Care este fraza care te descrie cel mai bine?
Ana: În starea de maximă de participare la fenomenul vieții.
Ce visai să devii pe când erai copil? Te-ai văzut mereu urmând o carieră în domeniul artistic?
Copil fiind, visam să am o mansardă de lemn negru, cu lucarne spre pomi verzi, un loc plin cu obiecte neobișnuite, o colectă muzeală între amintire și visare în care să pictez. Acest drum este acum atelierul, spațiul oniric al crearii.
Ești la bază arhitectă, ce te-a făcut să renunți la arhitectură pentru a deveni antreprenor în domeniul ceramicii și picturii?
Mediul artei cu toate categoriile sale a fost centrul alegerilor mele. Calea arhitecturii a fost aleasă tocmai din intenția frumosului și aspirației către valoare și bine împărtășit. Am încetat a practica arhitectura (o consider o transformare) nu de bunăseamă, ci pentru că chemarea pentru arta aplicată era una și mai puternică. Ele se înrăuresc, țin de meșteșug, de frumos, de construirea unui patrimoniu material și imaterial, însă în chipuri diferite.
Trecerea aceasta a fost pentru mine una lină, premeditată și susținută de logică, nu doar de inimă. În acea perioadă lucram de patru ani sub tutela arhitectului Șerban Sturdza, care este maestru în ale arhitecturii, dar și în a înțelege oamenii. Mie îmi dăruia mai ales proiecte-concept și cele ce se preocupau de componentele artistice.
În atelierul de arhitectură am învățat despre frescă, sobe, vitralii, ipsosărie, fierărie, relevanța studiilor istorice, a contextului cultural și a timpului îndelungat pe care îl cere un obiect admirat peste veacuri. La școala de arhitectură am fost, de asemenea ghidată în înțelegerea frumosului și esteticului de către domnul Ștefan Vianu, doctor în filozofie, cu care până astăzi mențin legătura.
Dar chemarea spre manualitate și obiect atins ce poartă grija artistului era mai mare și a trebuit să o urmez, precum un paradis pierdut după care chiar neștiind-ul tânjeam.
În acea vreme eram deja ucenică de câțiva ani la atelierul lui Maris Stanciu, care m-a învățat tot ce știu despre ceramică. Când am înființat propriul atelier, am simțit liniște, curaj, credință, sațietate și neastâmpăr de a face și de a fi.
Definești proiectul tău, Ars Ana, drept „laborator de ceramică, pictură și experiment”. Sunt aceste experimente sâmburele creativității tale? Ne poți exemplifica câteva astfel de experimente și prin ce diferă ele de creațiile pe care le realizezi de obicei?
De ce experiment? Pentru că lucrul este o explorare inventivă care generează obiecte, povești și proiecte ieșite din tipar (la propriu și la figurat ). Aceste obiecte inventate nu au existat vreodată sau răspund altfel aceleiași chemări.
Experimentul în sine constă în încercari care știi că nu vor reuși, pentru că nu ai în minte un punct final propus, ci te supui unui proces ca să găsești un răspuns care te surprinde. Ca o paranteză, greșelile sunt de două feluri, unele experimentale, altele operaționale. În acest sens, experimentul este asumarea și chiar căutarea greșelilor, felului în care un obiect nu are sens sau o formă nu este potrivită funcțiunii sale, pe când greșelile operaționale, mai periculoase, sunt eforturi depuse în direcții care se adeveresc a fi fost zadarnice, pe acestea caut, prin unealta experienței, să le înconjor.
Experimentele, respectiv încercările fără promisiune, au menirea să te ducă (seducă) dintr-un punct în altul, din cel în care ești în cel în care îți dorești să fii sau te lași purtat, diferit de unde ai pornit și, deci, necunoscut. Urmez acest curaj!
Cum vezi în prezent statutul creatorului /artistului din domeniul ceramicii și picturii? Și cum crezi că va fi influențat de dezvoltarea tehnologiei care își face simțită prezența din ce în ce mai mult într-o multitudine de domenii?
Părerea mea este că artistul este un om privelegiat, onorat cu har. El are o misiune dificilă, cea de continuă cunoaștere a lumii înconjurătoare – de asta artistul își exercită meseria când vorbește cu un alt om, când este în natură, când îmbrățișează sau respinge tristețea, când greșește, când citește, când caută să înțelegagă politica, natura firii umane sau animalice ca să o cuprindă în înțelegerea sa, să o digere, să o îmbrățișeze, pentru a recrea o proprie lume, cea pe care o dăruiește transformată lumii din care (pro)vine.
Artistul este cel care interpreteză lumea, prezentul și povestește despre el într-un fel în care ceilalți îl pot înțelege, simplificat, ordonat, unic felul de a fi al artistului. El răspunde prin arta sa și prin ceea ce crează nevoii de frumos, de transcendent, de spiritual. El aruncă și ne seduce dintr-o lume în cealaltă. Această lume pe care el o creează este arta sa, ceea ce vedem noi, este parcursul, care răspunde acestei chemări inevitabile.
Instrumentul este prelungirea membranelor, respectiv a corpului uman. Mașina este un instument prin care ne mișcăm mai repede, este continuarea picioarelor, mâinilor. Pensula, este și ea o prelungire a mâinii și gândului din spate, prin ea se realizează intenția unui pictor. Calculatorul este și el un instrument, și eu dispun de acest instrument, și tu, cititorule, dispui de acest instrument, sunt de la aceeași mamă, însă ce conține el este diferit. Trecut prin noi, rezultatul va fi altul.
Cred că tehnologia nu poate fi un înlocuitor al artistului, și rezultatul său fi privit ca artă, ca un substitut, ci ca un alt instrument. Acestui instrument i se adaugă o nouă componentă, cea prin care ea decizii selective, cea a gândirii (01) și, de aici, ne spunem că ar putea tehnologia, prin intrumente binare crea artă, ca și cum nu ar fi un instrument, ci un creator. Cumva, îi pretindem să aibă alt statut, or, creatorul este cel ce cuprinde lumea în înțelegerea sa și o transformă prin arta sa. Instrumentul nu poate beneficia de această înțelegere emoțională, fenomenologică a lumii. El poate interpreta, precum a citi un obiect prin umbra sa, și transpune intenția unui om în imagine sau vorbă.
Nu privesc inteligența artificială ca primejdioasă în sensul înlocuirii creativității umane, este mai curând o nouă poziționare în lume dată de un nou instrument. Cred, însă, periculos să numim rezultatul creațiilor inteligenței artificiale 01 lucrare de artă.
Statutul de operă de artă nu este unul câștigat doar prin prisma existenței unui obiect creat, fie pictură, scriere, piesă muzicală sau sculptură. Ne întoarcem la princiipiile a ceea ce numim lucrare de artă și în ce fel schimbăm principiile categoriei pe care o numim astfel. Statutul de operă de artă nu este dat unei oarecare creații, lucrarea trece printr-un triaj morfologic (după un set de legi cu care am agreat ca oameni) ca dintr-un mare palmarez de artefacte create să distingem valorosul de nevaloros.
Într-o lume contemporană, aplatizăm valorile într-o democratizare a artei per se, în care fiece se numește artist, își atribuie acest rol precum Napoleon s-a încoronat.
Când democratizăm noțiunea de artă și numim pe fiecare creator artist și pe fiecare lucrare operă de artă, dăm posibilitatea nașterii ideii precum că imaginile generate binar, doar pentru că sunt creații sunt și lucrări de artă.
Estetic sau funcțional, care dintre ele primează atunci când creezi un obiect ceramic și pe care o preferi?
Aș vrea să vorbesc despre frumosul ca funcțiune. Intenția mea a fost să nu separ esteticul de funcțional, cele două sunt pentru mine, înrăurite în una. Mi-aș dori ca un obiect să fie ambele. Obiectul meșteșugărit este la origine un obiect funcțional care este decorat. Obiectul frumos are funcția de a acorda suflete, care altfel, ar rugini.
Triglifele și metopele frontonului unui templu grecesc, devenite elemente decorative, de recunoaștere a ordinului ionic erau la origine elemente funcționale, era vorba despre ritmul grinzilor de lemn care susțineau frontonul și respectiv spațiul dintre acestea. Odată ce templele ajung să fie ridicate în piatră, se formulează o imitație formală a ceea ce fusese funcțional, adică se manierizează un element devenit decor care imită funcționalul.
Ce aș mai vrea să spun este că și așa numitul nonfuncțional este funcțional, dar nu într-un sens instrumentar. Arta are cel mai de seamă rol în lume, cel de a ne însufleți.
Care ar fi propria definiție pe care ai da-o artei?
Aș fugi să dau o definiție proprie, căci ea presupune că aș ști. Dar dacă aș povesti unui prieten, aș spune că arta, pe lângă filozofie și religie este deschizătoarea de porți către transcendent.
Prin ea cunoaștem invizibilul. Ea pornește odată cu apariția cuvântlui, arta este cuvântul. Prin el, noi perindăm lumile și povestim despre zei nevăzuți, despre trecut și viitor, despre râuri ale tinereții fără de bătrânețe și ale vieții fără de moarte. Prin cuvânt ne depășim propria condiție, cea biologică, și invetăm imaginarul. Recreem lumi și viitoruri în care credem cu tărie, această credință ne dirijează prezentul.
Aceasta este puterea cuvântului, și apoi al artei. Ea transpune în real, cu o forță izbitoare, imaginarul, ideiile, visele, conceptele, profețiile. O lucrare de artă nu este plasată în timp, ea rupe granițe și vorbește despre ceva ce conținem în noi. Aceată depășire a realității imediate și construire a unei a doua realități este manifestarea artei.
Asta a reușit să aducă pe lume Haydn, în ale lui 7 cuvinte, o emoție în care eu, omul contemporan mă regăsesc. Așa s-a născut pe lume Guernica a lui Picasso, care a vorbit unei lumi întregi despre dezastrul războiului, prin această depășire s-a născut Antigona a lui Sofocle care până astăzi ne povestește despre legea oamenilor și legea zeilor. Prin această depășire ne-a povestit Herman Hesse în Narcis și Gură de Aur despre cele două forme de cunoaștere, cea prin trăire și cea prin cunoaștere.
Ai un artist la care te raportezi, care consideri că te-a influențat în munca ta?
Perioda la intersecția secolului XIX și XX este cea la care mă uit cel mai des. Mă refer la expresioniști, impresioniști și artiștii fruntași ale acelei perioade. Omul pictor la care mă raportez cel mai mult este Marc Chagal, rusul cu viață lungă care a reinterpretat Parisul și pământul natal deopotrivă, dar și iubirea, lumea animalelor și a păsărilor, el imaginează creaturi cerești și ne servește cel mai uman cal pe care l-au văzut oamenii.
Aproape la fel de mult sunt influențată de Emil Nolde, germanul uitat de istorie, Picasso, omul boilor și Matisse, care a dus schița la preamărirea absolută a feminității. Cred că toți acești oameni rotunjesc delicat abstracția, visarea, formula lor de a sustrage realului acea depășire a condiției umane specifică marilor suflete care povestesc oamenilor ce ei nu știau că știu, despre interioritate, despre simțire, durere, suferință și adevărata trăire. Asta este reușita celor mari, de la care caut să învăț dezmembrând în elemente formatoare lucrările lor.
Ce creatori de ceramică de la noi admiri?
Imi place fiecare în parte, admir ceramiștii pentru munca din spatele unui atelier. Munca unui ceramist este grea, prăfoasă, ea îți pune spatele la încercare, îți testează limitele și antrenează răbdarea. De foarte multe ori cei ce fac ceramică, artă a focului, sunt înpinși într-un ungher al nesiguranței și îndoilelilor. Ei se confruntă cu vase sparte, după un parcurs anevoios, cu respingeri și cu întrebarea despre sensul lucrurilor și a viețuirii.
Dacă aș mai alege un om pe care il admir, aș spune mai ales despre doi dintre ei, Nicolae Moldovan și Virgil Scripcariu, despre care, cunoscând-ul de mai aproape aș vrea să povestesc.
Sculptor de meșteșug, folosește lutul ca să ființețe lucrările. El este artist în adevăratul sens al cuvântului. Împreună cu familia sa, mutat la Piscu, sat de olari a recreat un ecosistem prielnic meșteșugului care redă demnitatea unei meserii care aproape că nu mai are rol funcțional într-o lume a omului contemporan, care nu are timp. Ori timpul este intrumentul ceramicii dar și mediu prin care merită privit un obiect de autor.
Ce am de învățat de la familia Scripcariu, care a creat și Muzeul de la Piscu este că arta este un ecosistem cu numeroase elemente care implică oameni, energii creatoare și lucrul cu comunitatea, pe lângă talent și muncă.
Când consideri că ți-ai format și definitivat stilul? Care sunt tehnicile de lucru pe care le folosești?
Limbajul pe care l-am format vorbește despre simplitate, eleganță, imperfecțiune. Creez obiecte de lux emoțional. Luxul reiese din manualitate și, respectiv, unicitate tactilă. Inspirație din povești definitorii despre om, cu sensibilitate către patrimoniul imaterial și fondul cultural românesc.
Vreau ca un obiect să fie recunoscut din prima ca fiind de aici, din spațiul oniric a descântecilor, a vorbelor, a feminității tradiționale și poveștilor.
Acuarela, pe de altă parte, mă îndeamnă să lucrez cu culorile primare, cu pete mari scăldate imprecis în apă, cu limite delicate, ce transformă culoarea într-un figurativ reconoscibil.
Albastrul este culoarea predilectă din creațiile tale. De ce ai ales albastrul, ce semnificație are pentru tine?
Inima mea iubește albastru. Această culoare are o poveste deosebită. Prin prisma rarității sale în natură, albastrul are o istorie mai scurtă față de celelalte culori.
Albastrul nu a fost folosit nici în peșterile paleolitice, nici de grecii antici. Albastrul aparținea de ceva volatil și de neatins precum cerul și marea, ambele de necuprins.
Egiptenii il foloseau, din praful pietrei semitrețioase Lapis lazuli (piatra cerului), care a ajuns abia în evul mediu în Europa (Italia). Fiind cel mai scump și fin pigment, adus tocmai din regiunea Afganistanului (de aici provine și numele de ultramarin, adică pigmentul adus de peste mări) era folosit pentru elementele absolut deosebite, precum mantia Fecioarei, pentru cerul albastru a lui Giotto în Bazilica Sfântul Francisc din Assisi sau detalii prețioase care marcau un personaj deosebit. La începuturile Renașterii, biserica venețiană a stabilit monopol asupra albastrului, cu stricteți despre unde și cum se putea folosi; devenise o culoare-simbol.
Este același albastru care dat fiind prețiozitatea sa era folosit în tehnica fresco seco, adică ca un strat ulterior adăugat peste fresca crudă, lucru care a provocat deterioararea pigmentului de albastru (și auriului) de pe frescele evului mediu.
Astăzi nu ne imaginăm o lume fără albastru, în gradiente și nuanțe. Același elogiu îl aduc culorii-simbol, culorile-cer, premergeri către sus, prin albastrul deosebit de profund al oxidului de cobalt.
Cum este atelierul în care lucrezi? Am citit că este într-o casă din 1885. Povestește-ne cum l-ai găsit, renovat și făcut după chipul și asemănarea ta.
Adevărat, am un atelier-casă de vechi meșteșugari din fosta mahala a bisericii Sfântul Gheorghe. Am ales o casă veche în care să creez obiecte noi și să invit oameni la un ceai fierbinte la căldura sobei. Este, cred, dorința mea de a retrăi emoțiile copilăriei într-o casă precum cea de la țară. Am o deosebită iubire pentru aceste case, vechi bătrâne care ne-ar povesti atâtea de-ar ști să vorbească, care, delăsate din cauza diferitor împletiri urbane și politice, par să nu dispună de considerația merituoasă și deci, să se scuture de tencuială, să li se zdruncine cărămizile și să le fie scoși ochii.
Trăim, la București, o ucidere lentă, sub văzul tuturor, a caselor mândre, dar vechi, pornită de la directiva dictatorului de eliberare a caselor burgheze de către proprietarii săi. O casă fără stăpân moare din neîngrijire și puțină păsare. Politica de naționalizări a continuat până la împroprietărirea familiilor defavorizate, foștii chiriași, actualii proprietari. Puțini au fost cei care s-au întors în țară ca să pornescă un proces de retrocedare cu statul român, mai cu seamă pentru o casă desfigurată. Așa, am ajuns cu un București de care ne mirăm, de o frumusețe nostalgică și romantică care ascunde stingerea lentă a temeliilor.
O casă făcută acum două sute de ani se arată încă valabilă și valoroasă, iar una de acum douăzeci de ani și-a pierdut valoarea morală. Am ales o asemenea casă pentru că le valorez, vreau să le îngrijesc și să le mențin vii. Locuiesc acum în propria rană, de multe ori am gânduri duplicitare, trebuie să fii un anumit tip de om ca să poți locui într-o casă veche, știe doar cel ce o face.
Că am renovat-o ar fi prea mult spus, am pansat-o mai curând pe alocuri, am chemat ajutoare, care au venit din toate părțile, oameni fără de care nu aș fi avut atelierul, cu care împreună am învățat să facem ancadramente de ipsos la tâmplării, am învățat să rașchetăm parchetul, am tencuit, am curățat soba, și revopsit ușile. Spațiul este unul modest, dar care a început a povesti despre ce a fost cândva.
Care sunt sursele predilecte de inspirație pentru tine? Ce te face să devii foarte creativă?
Mă inspiră poveștile și natura firii vii. Imi place să cuprind cu privirea fenomenele și întâmplările, să le simplific, schematizez, conțin într-un sâmbure, și apoi să revărs ceva care vorbește celuilalt, care trece de la nivelul individului, al meu, la nivelul nostru ca oameni, adică povestește ceva ce poate rezona cu un altul și în care se poate regăsi. Este vorba despre maxima participare la fenomenul vieții.
Cum este clientul atelierului Ars Ana, cum îl vezi, cum l-ai caracteriza?
Cred că este un om care se lasă atins de lucruri, care crede în imaginar și frumos la fel de mult sau mai mult decât în realitatea imediată, a biologicului, utilului și funcționalului. El se lasă emoționat, este un om care are răbdarea să privească lucrurile din jur și care își dorește prin obiectele create ce poartă grija artistului, să dăruiască emoția, căldura, frumosul. El își dorește să aibă la el, sau să dăruiască unui om drag, o piesă unică, de care să se bucure, pe care să o privescă și să zică, uite acest obiect este făcut de mâna unui om, el are o poveste țesută între mine și creatorul ei, s-a născut cu spirit ca să ajungă la mine, om iubitor de frumos.
Este arta o modalitate de a-ți exprima stări interioare, sentimente, gânduri pe care nu le-ai putea exprima altfel?
Aș spune, mai curând, că am nevoia de a mă exprima prin ce fac, dar nu o fac din nevoie de a-mi exprima emoțiile, chiar dacă ce fac le conține.
Mediile artei au un limbaj cu vocabularul său și literele sale care sunt culorile, formele, proporțiile, încadrarea, liniile, dinamica, profunzimea. Învăț acest alfabet ca să pot vorbi în limbajul acordat al sentmentelor, ca să le transmit, nu doar ca să le vărs asupra lumii. Îmi doresc ca prin această exprimare să epurez formele sale, să devină tot mai expresive, așa încât ceea ce simt eu să treacă din planul individualului în unul al universalului uman și să vorbească către ceilalți.
Liniile vărsate pe foaie să poată povesti și atinge pe un altul, care poate întâmplător, cu coada ochiului trece prin aceleași stări sau altele. Este la fel ca o carte scrisă care are rost și se făptuiește doar când ajunge la omul care o citește. Acești doi, au sens împreună, comunicarea are loc între mine-creator și omul-perceptor care citește această exprimare, care nu este a mea ci este a noastră, este în interstițiul dintre noi, sau așa îmi doresc să fie.
Cum decurge o zi obișnuită din viața ta?
În cea mai obișnuită zi merg în față. Mă trezesc zilnic spunând un mulțumesc imaginar, pentru că sunt, oricum are să fie ziua. Mă trezesc la orele șase, înainte de răsărit, ca să-mi dedic timp mie, pentru a-mi aranja gândurile, a face o schiță, a citi o poveste și a-mi mișca corpul.
Beau apoi un ceai și parcurg ce am de făcut în ziua cu pricina. În cea mai obișnuită zi mă văd cu oameni, lucrez la piese ceramice ori ilustrații, fac cel puțin un drum ca să așez înțelegeri, lucrez până se întunecă ca seara să ies cu un om drag sau să fac o plimbare lungă în care îmi recapăt puterile. Pe la orele zece, unsprezece mă culc, aprind o lumânare pentru a mă deconecta de orice piesă electrică și enumăr până adorm lucrurile pentru care sunt recunoscătoare în acea zi, de care sunt mândră în acea zi și lucrurile pentru care mă iert în acea zi.
Care ar fi o creație de-ale tale de care te leagă o istorie aparte, o experiență inedită?
Ce întrebare frumoasă, mulțumesc:) Cred că cea mai aparte poveste și prezentă este cartea de proverbe și zicători românești ilustrate, cu titlul Cuvinte înaripate, la care lucrez împreună cu colega mea, arh. Alexandra Mihailciuc, proiect cofinanțat de Administraţia Fondului Cultural Naţional.
Această carte ne-a plimbat prin aventuri și povești pe care le vom înșira în luna lui decembrie al acestui an, când ne-am propus să facem lansarea. Ideea am conceput-o în grădina unui conac istoric, Petre. P. Carp de la Țibănești, în atelierul de fierărie, pe care scria cu litere forjate “ Bate fierul cât e cald” . Corpul de lucru l-am închegat pe o insulă din mijlocul mediteranei, izolate în rezidența culturală a prințului Dimitri Sturdza, casă cu vechime, casă cu poveste, casă primitoare.
Imaginați-vă toate țările ca insule. Acum imaginați-vă că ați ancora pe insula România. Cum înțelegeți pe ce tărâm vă aflați?
Noi credem că prin vorbe se deosebește un loc de altul. Pentru că vin de demult, proverbele și zicătorile conțin înțelepciune, un mod frust de a privi lucrurile și viața, ele îl descriu pe omul ce le poartă. Am căutat peste mări și țări ca să aflăm cum te îndrăgostești de o țară, dar de un om? Te uiți la ce este bun în ele. La fel este și cu țările. Te uiți la cele mai bune lucruri pe care le-a produs cultura acelui loc.
Cartea pe care am creat-o noi vrea să ne conecteze la moștenirea românească, dar și să ofere un fel contemporan de conectare cu trecutul adus în prezent, să schimbe felul în care privim cuvintele și expresiile. Ne-am dorit să ne bucurăm împreună de o bluză românească, să ne legăm capul, cu bărbați și năframe, să așteptăm paștele cailor și să frecăm menta, ne-am dorit să interogăm trecutul și să transmitem mai departe ceea ce este valoros și unic noilor generații.
Cu fiecare text și imagine, celebrăm o moștenire nesfârșită care vorbește despre oralitate, diversitate, măiestrie și semnificația diferențelor noastre.
Echipa de bază: Alexandra Mihailciuc, Ana Gurduza, Andrei Tache
Editat de Asociația Designers Thinkers Makers
Cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național din România
Parteneri: Muzeul Țăranului Român, Librăria Cărturești, Iarmaroc
Ce reprezintă lutul pentru tine? Dar pânza albă care așteaptă să fie pictată? Ce îți inspiră aceste materii prime de la care pornește totul?
Este miraculos să pornești de la un pumn de lut și să știi că poate să devină orice îți dorești. Pentru mine fascinația în fața materiei pure, care în mâinile unui făuritor devine altceva este demonstrația unei împuterniciri de care noi dispunem ca oameni pentru că suntem înzestrați cu intenție. Pământul mai înseamă pentru mine materialul din care am fost creați și care vom ajunge să devenim.
Pământul, lutul, ars și devenit piesă ceramică, vas conținător, este pentru mine asumarea ultimă a omului culegător-vânător, care se așează într-un singur loc și crează vase, grele, arse, pictate, care au menirea să poarte în burta lor grija pentru viitor. Pentru prima dată, omul paleoliticului are preocuparea următoare: ce va mânca la iarnă, la vară, la anul? El creează un surplus și mai crează vasele de lut, greu de transportat ca să păstreze grânele viitorului într-un loc decis care va deveni vatră.
Care ar fi cel mai mare vis pe care ți-ai dori să-l îndeplinești legat de atelierul Ars Ana?
Mulțumesc pentru întrebare:) Am două mari vise care se împletesc, cel al familiei și cel al artei. Îmi doresc să cresc frumos. Să fac pictură tot mai mândră și să diseminez din sensibilul lumii ce ne cuprinde. Mi-aș dori să răspândesc gândul despre importanța artei în viețile fiecăruia, să pot povesti despre cât de relevantă este pentru a ne conecta cu invizibilul. Această misiune de a crea dar și de a povesti despre importanța frumosului sunt pentru mine forțele motrice care împing carul mare.
Mi-aș mai dori timp cu puține griji în care să mă odihnesc privind rotița lucrurilor. Să am vreme să greșesc, să inventez, să pictez în voie într-un atelier-casă cu grădină, poate la mal de mare.
Tu ce ai frumos astăzi?
Frumos am prezentul:)
Fotografii: Ana Gurduza
