Alexu Toader și Mara Oană sunt proprietarii pensiunii Viscri 32 – White Barn and Blue House, pe care sunt șanse mari să o fi vizitat deja sau măcar să fi auzit vorbindu-se despre. Deși o știu și o am pe listă de mai mulți ani, încă nu am reușit să ajung acolo, dar urmăresc activitatea lor pe pagina de Facebook și admir frumusețea și liniștea vieții de la Viscri.
Înainte de Viscri 32, Alexu, cu experiență în design și strategie de brand, lucra ca art director la studioul de design Hello Menthol, fondat împreună cu fratele său. Mara, specializată în drept comercial, era avocat în Baroul București. În paralel cu joburile, cei doi soți dădeau zilnic o mână de ajutor în proiectele familiei: Bistroul Acuarela și Asociația Culturală Imbold.
Dar interviul de astăzi vrea să surprindă partea neștiută din spatele acestui proiect din zona ospitalității, ce i-a determinat pe cei doi soți să lase Bucureștiul pentru a se muta într-un sat parcă rupt de lume, dublată și de o reconversie profesională.
…
Acest articol face parte dintr-o serie dedicată celor care au luat decizia de a lăsa orașul pentru a se muta la sat. Ce i-a determinat să facă acest pas, cum s-au integrat în comunitatea rurală, cum decurge noua lor viață, ce urmări a avut în plan personal sau profesional acest shift, veți afla din interviurile seriei.
…
Curatorialist: Când și de ce ați luat decizia de a vă muta din Bucuresti?
Alexu: Povestea noastră începe în toamna lui 2015. Știam de mulți ani de Viscri: că este sit Unesco, că este retras de la drumurile principale, că nu are drumuri asfaltate și că Printul de Wales a ales sa cumpere si sa restaureze o casa acolo. Deși de doream să îl vizităm de mai mulți ani, nu am reușit să planificăm o vizită și am ajuns, în cele din urmă, spontan, în octombrie 2015.
Era extrasezon și satul era gol atunci, dar am reușit să bem un ceai la Viscri 125, pensiunea unui cuplu mutat din București, cu care aveam prieteni comuni și care ne-au devenit foarte apropiați ulterior. Am stat câteva ore cu ei pe terasa din spatele șurii, am povestit despre viața lor în Viscri, despre cei 3 copii, natura și cum și-au reorganizat viața la sat. Sună idilic și povestea lor a rămas cu noi în acea seară, când am plecat spre București și în săptămânile care au urmat.
După o luna, ne-am întors in Viscri și am stat peste noapte. Tot atunci am decis că ne-ar plăcea să vedem câteva case în sat și am început să ne gândim serios la o viitoare mutare.
Ne-am entuziasmat rapid și am decis să încercam. În mai puțin de 3 luni, am vândut apartamentul de la oraș și am cumpărat casa de la numărul 32, care nu mai fusese locuită de 20 de ani. Pe 21 ianuarie 2016 am mers prima oară la Viscri, ca proprietari. Au urmat 2 ani de șantier în care am fost nomazi.
Ce v-a determinat să alegeți Viscri și nu alt sat?
Am ales Viscri pentru că ne-a fermecat arhitectura bine conservată și comunitatea care era un mixt echilibrat de oameni născuți acolo și oameni relocați de la oraș.
Exista potențialul unei vieți sociale, al unor prietenii cu oameni de vârsta noastră, există multă implicare în comunitate și oportunitatea de a face lucruri vizibile la firul ierbii pentru a îmbunătăți viața ta și a celor din jur.
Pe lângă raționamentele de mai sus, ne-a fermecat pur și simplu viața din Viscri, poveștile oamenilor de acolo și imaginea idilică a relocării într-o casă săsească așa cum era cea de la 32.
Merită menționat că de fapt comunitatea este cea care ne-a și direcționat spre activitatea de restaurant. După ce am cumpărat proprietatea, s-a organizat o întâlnire (un fel de Consiliul informal al satului), în care ne-am prezentat și în care sătenii au insistat să deschidem un restaurant, în cazul în care vrem să investim în turism. Un loc de luat masa ar fi generat locuri de muncă pentru femeile și pentru tinerii din sat și ar fi rezolvat problema turiștilor care erau doar în trecere prin Viscri și nu puteau servi prânzul sau cina la pensiuni.
V-a afectat mutarea din perspectivă profesională? În ce fel?
Mutarea la sat și, în special, mutarea într-un sat atât de retras și de departe de București ne-a scos din zona de confort. Nu știam cât de complicat și costisitor e să restaurezi o casă, nu știam cât durează și cât de greu e să găsești meșteri, nu știam cât de mult timp va trebui să petrec pe șantier. În primii 2 ani, pe durata șantierul încă am revenit destul de constant în București și ne-am continuat în mare parte activitatea profesională. A ajutat mult că putem să lucrăm remote.
Pe termen lung, am făcut o schimbare imensă: un fel de reconversie profesională către zona de ospitalitate.
Soția mea, Mara, a început să gătească, a documentat rețete transilvănene și le-a pregătit pe doamnele pe care le-am angajat în bucătărie. Gătește cu ele aproape zilnic, în special în lunile de vară. A renunțat treptat la avocatură și a păstrat câteva cazuri pro-bono, în general pentru familii din sat sau din zonă.
Eu m-am focusat pe lucrările de restaurare și apoi pe micul univers multidisciplinar al vieții de hangiu: de la rețete de bar cu produse locale și training cu personalul de pe servire la mentenanță tehnica, relaționare cu oaspeții, curățenia satului, montat indicatoare către parcare, cosit etc. În continuare fac branding, dar majoritatea proiectelor sunt dezvoltate în lunile de extra-sezon.
Viscri 32 este despre gastronomie transilvăneană tradițională sau interpretată, cu ingrediente de la producători mici din zonă, gătite de oameni din sat într-un spațiu care e infuzat cu multe elemente de design inspirate de patrimoniul cultural transilvănean.
Focusul nostru s-a mutat rapid de la joburile noastre din oraș la descoperirea specificului local și integrarea lui in proiectul nostru. A trebuit să ne redefinim profesional.
Vă lipsește ceva din viața urbană? Dacă da, ce anume?
Viața la Viscri reprezintă un upgrade din multe puncte de vedere și, în special, în zona de timp petrecut în natură sau în mișcare. Pe de altă parte, ne lipsesc multe elemente ale vieții urbane: familia și prietenii de la oraș, restaurantele, teatrele, cinematograful sau, pur și simplu, lejeritatea cu care poți să te întâlnești social cu un grup divers de cunoscuți. Ne ajută grupul de prieteni din sat cu care compensam prin seri de gătit, activități de cor și plimbări pe deal, căutare de hamei și sparanghel sălbatic sau ciuperci.
Care sunt aspectele vieții rurale care vă plac cel mai mult? Dar cel mai puțin?
Amândoi apreciem că nu mai petrecem atât de mult timp la birou sau în trafic. În continuare avem și activități birocratice, dar în majoritatea timpului avem o viață mult mai activă și petrecem mai mult timp în natură, uneori pe terasa din livadă, alteori pe dealurile sau în pădurile din jurul satului. Cred că provocările ne-au determinat să ne descurcăm independenți și să învățăm multe lucruri noi, din afara sferei noastre de experiență și confort, dar aspectul acesta e mai ușor de apreciat retroactiv.
Eu apreciez diversitatea și calitatea oaspeților cu care interacționăm, poveștile lor și schimbul de idei care apare adesea. Suntem incantați că la Viscri simțim că facem parte din comunitate, că ne aducem aportul în creșterea calității vieții oamenilor cu care lucrăm și că putem să dăm o mână de ajutor în protejarea satului și în dezvoltarea lui sustenabilă.
Pe de altă parte, de foarte multe ori, ni se pare dificil să coordonam echipa, să o calificăm și să o aliniem la așteptările noastre și ale oaspeților. Necesită multă răbdare și multă energie… Majoritatea colegilor noștri nu a mai lucrat înainte de a ajunge la noi și provine din medii defavorizate.
Uneori ne simțim izolați și îndepărtați de oameni dragi, privați de confortul de la oraș sau de intimitatea unui spațiul de locuit departe de locul în care muncim.
În prezent, eu și Mara suntem singurii locuitori ai unei șuri din Viscri, șura care găzduiește și restaurantul.
Cum arată o viață tipică din viața voastră la Viscri?
Viața noastră la Viscri este extrem de dependentă de sezon, vreme, de activitatea în restaurantul nostru Slow Food sau în pensiune. E foarte diferit cum decurg zilele în aprilie sau în iulie, în septembrie sau în decembrie. Sezonul presupune activități noi sau un volum diferit de task-uri.
În general, weekendurile sunt mai agitate și, în timpul săptămânii de ocupăm de aspecte administrative. Vara, ne găsiți în șură: Mara – în bucătărie, eu – în restaurant sau în pensiune.
Dacă ar fi să schițăm o rutina, ea începe pentru Mara cu o cafea în livadă sau pe treptele care duc la apartamentul nostru din șură, iar la mine cu o tură de alergat cu Tera (cățelul nostru) pe deal.
Apoi fiecare își stabilește task-urile, Mara intră de obicei în bucătărie, iar eu povestesc cu oaspeții și colegii, stabilim ce avem de rezolvat, gestionat rezervări, mici reparații, uneori contabilitate și, evident, proiectele de branding. În sezon lucrăm, de cele mai multe ori 10-12 ore pe zi, dar în extra-sezon e mult la Slow Living, cu plimbări mai multe și drumuri spre București sau spre Deva să ne vizitam familiile.
A fost greu să vă integrați în viața satului? Care au fost dificultățile cu care v-ați confruntat când v-ați mutat la sat?
Integrarea în orice comunitate e un proces gradual.
La Viscri, unde e o comunitate puternică, integrarea s-a făcut destul de rapid pentru că ne-am dorit de la început să ne implicam în rezolvarea unor probleme care apar în viața satului.
Ne-am adus aportul de la început în curățenia satului, în amenajarea parcării, în ziarul satului, în marcajele de pe poteca aceea care te conduce de la parcare la biserica fortificata, am fost acceptați ca membri în Consiliul Satului și am adus caravana Zâna Merciluță pentru a repara dinții copiilor din sat.
La început, o parte din săteni a fost reticentă că încă o familie din București se muta la ei în sat, iar unii dintre ei au încercat să maximizeze atunci când am avut nevoie de un transport de lemn, de săpat un șanț sau alte lucrări prin gospodărie.
A ajutat că, încă de la început, am găsit câteva familii cu care sa lucram, familii de care încă suntem apropiați și pe care i-am ajutat să își ridice nivelul de trai.
Cum funcționează comunitatea satului aici, la Viscri?
În Viscri există un grup de oameni care se ocupa constant de conservarea sitului Unesco și de bunul mers al lucrurilor din sat. E un amestec de săteni vechi și noi, de săteni născuți în Viscri și săteni relocați acolo care au un fel de job part-time în a se preocupa de aspecte cum sunt curățenia, relația cu Primăria din Bunești, reparația pompelor de apă, direcționarea celor care cumpără proprietăți către arhitecți specializați în restaurări și materiale sau tehnici tradiționale de renovare, relația cu Consiliul Județean atunci când se fac lucrări de reparație la drum și tot felul de alte probleme care apar.
Mixul acesta de săteni și implicarea aceasta sunt două dintre motivele pentru care am ales Viscri ca sat în care să ne mutăm.
Ce este foarte atipic atunci când cumperi o casă la Viscri e ca sătenii te sfătuiesc să dezvolți proiecte în zone în care satul are nevoie, cum a fost în cazul nostru cu restaurantul. De exemplu, în prezent, comunitatea încurajează nou-veniții să nu facă pensiuni (numărul lor a crescut destul de mult în ultimii ani), ci să genereze proiecte de meșteșug, ghidaj, educație sau mici magazine de produse locale și suveniruri produse in sat.
Un aport imens l-a avut implicarea constantă a Fundației Mihai Eminescu Trust, condusă de doamna Caroline Fernolend, săsoaica din Viscri, care, printre multe alte demersuri, a renovat fațadele caselor și care a construit sistemul de canalizare cu stație de epurare ecologică.
Ce se poate face încât pitorescul satelor săsești să nu fie umbrit de statutul de destinație turistică?
Dezvoltarea sustenabilă a satului e o preocupare permanentă în grupul nostru de prieteni din Viscri, dar și printre prietenii pe care îi avem în Saschiz, Richiș sau Biertan.
La Viscri, ne-ar ajuta mult un plan de management al sitului Unesco și un PUG care sa definească foarte clar regulile de construcție și dezvoltare turistică în sat, numărul de pensiuni, de camere de închiriat, regulile de signalistică, parcările și accesul în sat.
Până când o să avem aceste planuri, o parte din oamenii din comunitate s-au mobilizat și au amenajat o parcare pentru autovehicule la intrarea în sat. Pentru a evita aglomerarea satului din lunile iulie și august, am refăcut fosta parcare a CAP-ului, am adus piatră și am amenajat o potecă pe care poți să ajungi în 5 minute în centrul satului.
A fost dificil să direcționăm turiștii spre parcare, dar o parte din ei s-au obișnuit și respectă regula acesta elementară de protecție a sitului Unesco, a imaginii pitorești a satului fără mașini și a vieții sătenilor. Păstrarea mașinilor în afara centrului satelor este un exemplu simplu de păstrare a pitorescului, dar conservarea presupune multe alte reguli legate de arhitectură, activități economice, infrastructură.
Ce sfat ați da celor care stau în cumpănă dacă să lase orașul pentru sat?
Primim constant oaspeți care se gândesc să se mute la sat sau să cumpere o proprietate unde să evadeze din când în când. Majoritatea sunt curioși să afle cât a costat, cât a durat și cum a decurs renovarea casei și a șurii. Unii vor sfaturi practice, recomandări de meșteri, informații despre materiale si soluții tehnice, alții vor sa știe cum arata o zi din viața noastră, cât de greu e să te acomodezi și dacă suntem fericiți aici, la sat.
Tuturor le povestim ca mutarea noastră a implicat multă presiune, credite și că am fost forțați să ieșim din zona de confort pentru că ne-am hotărât spontan să ne mutăm de la București. Nu am făcut un plan și nu am evaluat corect cât o să coste pentru că ne lipseau informațiile de bază. Pe lângă credite, ne-am vândut mașinile, scuterele și tot ce putea fi valorificat pentru a avansa cu șantierul. Strategia “văzând și făcând” are avantajul ca îți sufleci mânecile și te apuci de treabă, că nu eziți și nu amâni până la pensionare mutarea.
În același timp, un sfat bun ar fi să începi procesul de mutare cu un backup financiar, cu dispoziția de a învăța și de face lucruri cu mâna ta, de a sta pe șantier si de a căuta soluții la tot felul de încurcături care sunt mai greu de gestionat când ești într-un loc retras.
În cazul nostru, “domnu’ Alex, avem o problemă” a fost laitmotivul primilor doi ani de șantier și sunt convins că ar fi fost diferit dacă eram mai pregătiți financiar. Un alt sfat ar fi sa închirieze o casă deja restaurată, timp de 6 luni (ideal septembrie – ianuarie) pentru a vedea cum se acomodează la traiul efectiv, să descopere ce le place și ce nu și să afle pe cine s-ar putea baza din comunitate.
Crezi că există un curent actual de mutare a tinerilor înapoi la sat, către rădăcini?
Exista un trend global de downshifting, de relocare la sat. A început cu mutarea oamenilor (în special a familiilor cu copii) în zona limitrofă a unui oraș unde terenul sau casele erau mai accesibile, aerul era mai curat și unde nu era aglomerație.
În ultimii 10 ani, și mai ales în ultimii 2 ani de pandemie, foarte mulți oameni au învățat să lucreze remote și s-a accelerat trendul de relocare chiar și în zone îndepărtate față de un oraș, unde pot să cumpere terenuri mai generoase sau unde găsesc păduri, lacuri și unde au putut să se plimbe chiar și în condițiile de restricții de circulație.
Sunt oameni care s-au mutat, în prima fază, temporar la sat și au descoperit un stil de viață mai sănătos așa că si-au împachetat treptat viața de la oraș și au decis să se mute definitiv.
Dacă ar fi să alegi un singur cuvânt care să sintetizeze viața la sat, care ar fi acela?
Mișcare.
fotografii: Viscri 32
