Noemi este o forță creativă. Am avut norocul să o cunosc acum mai bine de un deceniu, când îmi începeam cariera de jurnalist. De atunci m-am minunat de toate proiectele pe care le-a dezvoltat, de la colecții capsulă de tricouri – Book Cover Tee, pentru a salva animalele fără adăpost, la munca de PR din spatele multor brand-uri. Iar interviul de mai jos o va dovedi cel mai bine și se va lăsa cu piele de găină.
Din 2016 este co-owner al agenției @thestation.ro, alături de @adrianachiper, prin intermediul căreia au lansat multe companii românești. În trecutul PR-istic, este din 2003 în domeniu, a lucrat pentru diferite reviste de modă din țară – Tabu și Harper’s BAZAAR – și a colaborat cu nume precum Campari, Aperol, NN Cosmetics, sau The Place X.
A predat la Naked PR, a colaborat cu branduri românești în proiecte colaborative, precum „Cămașa albă de vacanță” cu @pineberryshirts și proiectul The Hug, alături de @demira.ro și @adevaratul_robert, apoi a creat „Papetării de la Noemi Meilman”, carnete pe care le găsești pe @moleculef.
Astăzi ne spune povestea ei despre adopție pentru a descoperi o perspectivă nouă, cea a femeii, a mamei și a partenerei, pe lângă cea a copilului adoptat, a Sînzianei Eftimie. La vremea când a aplicat pentru adopție, respectiv în anul 2013, erau aproximativ 40.000 de copii abandonați în România, ne povestește Noemi.
“Nu voi uita niciodată un salon cu copii abandonați, care aveau biberoanele legate de pătuțuri și mâncau singuri, fără vreun ajutor, fără să îi țină cineva în brațe. Nu aveai cum să nu plângi când vedeai așa ceva. Îi luam în brațe, le simțeam căldura. Erau niște pui de oameni.”
CAPITOLUL I: ADOPȚIA
CURATORIALIST: Poți să ne povestești despre momentul în care ai decis să adopți?
NOEMI MEILMAN: Am fost căsătorită și am încercat să avem un copil timp de vreo 10 ani – clasic, 10 inseminări și 5 fertilizări in vitro. Fostul soț a făcut un copil cu altcineva și tot clasic și firesc, am divorțat.
Apoi am realizat că nu îmi doream neapărat să am un copil, dar mama mea a tot insistat (de la distanță, trăiește în Israel) și până la urmă “am cedat”. Am depus actele pentru adopție în septembrie 2012 și în decembrie am primit aprobarea: eram eligibilă să adopt.
În toți anii în care încercasem să concep un copil, mă gândisem să adopt.
Ce gânduri ai avut înainte să faci pasul, au existat dubii?
Am zis: Hai că o fac și pe asta. Nu mai aveau ce dubii să fie. Am făcut un training de câteva ședințe în care li se explica viitorilor părinți să nu aibă așteptări prea mari de la copiii pe care îi vor viziona, adică să încerce să vadă dincolo de realitate, de multe ori șocantă, a nivelului de cunoștințe ale acestora. Era acolo un cuplu care refuzase mulți copii, pe diverse motive, cel mai des pentru că erau de etnie.
Știai că exista atunci o rubrică unde era specificat că poți bifa dacă nu vrei să adopți copil de etnie romă, turcă, tătară, maghiară, printre altele?
În România, procesul de adopție nu este mereu unul ușor, ce crezi că te-a ajutat pe tine să adopți?
Am adoptat ca mamă singură, deși eram deja într-o relație. Partenerul meu, alături de care l-am crescut pe Avi până în prezent, a adus și el acte de la job, a făcut testul psihiatric la fel ca și mine. Însă, din câte știu, poți adopta ca mamă singură, care nu e neapărat într-o relație, și acum. Ar fi nedrept să nu se poată, de-a dreptul discriminatoriu.
În ce fel ți-ar plăcea să se îmbunătățească sistemul?
Mi-ar plăcea să nu dureze atât de mult.
Nu mai știu cum este acum, dar din momentul în care am primit certificarea de părinte adoptator, am trecut prin multe insistențe. Deși am scris clar că sunt deschisă să adopt un copil de orice etnie și nu un nou născut, a trebuit să îmi schimb buletinul, să mă ia cineva în spațiu la Alexandria, ca să intru pe listele din Teleorman, județul cu cei mai mulți copii adoptabili la acea vreme.
Asta s-a întâmplat în iunie 2013 și abia în octombrie am primit un telefon în care eram anunțată că sunt “match-uită” pe listele a trei copii: un băiat și două fete. Asta înseamnă că un calculator alegea 10 familii la un copil adoptabil.
A doua zi am plecat la Alexandria și asistentul social de acolo a propus să vedem mai întâi băiatul. Și, dacă nu exista chimie, aveam timp să decid în 24 de ore și apoi să mergem mai departe, să văd una dintre cele două fete.
Mi-ar mai plăcea ca cei care vor să adopte să fie onești.
Să își asume “rasismul”, să își asume dorința de a adopta copii care nu sunt de etnie. Când am avut acces la dosarul lui Avi, celelalte 9 familii refuzaseră să îl vadă pe motiv că este de etnie romă.
Norocul meu!
Se spune că un copil își alege părinții, de ce simți că Avi te-a ales pe tine?
A fost reciproc. A fost așa: nu fac casting de copii. Am știut că va fi Avi încă de pe drum, un drum destul de scurt de la Alexandria și până în comuna în care Avi trăia în familia asistentei maternale care îl crescuse de la vârsta de 5 luni.
M-a cucerit zâmbetul lui, un zâmbet cât toată fața lui senină.
CAPITOLUL II: ROLUL DE MAMĂ
Cum te-ai pregătit pentru venirea lui Avi acasă?
Imediat după ce l-am văzut, am cumpărat mobila pentru camera lui. Nu îți imagina că am făcut asta din motivele clasice cromatice de roz și albastru. Mobila lui a fost albă. Și dacă era fată, tot albă ar fi fost mobila. Dar pur și simplu ar fi fost ciudat să îi mobilez camera fără să știu că gata, urmează să ajungă copilul acasă.
O femeie devine mamă prin timpul petrecut împreună cu cel mic. Care au fost momentele care v-au legat pe voi, ce amintiri păstrezi dragi de la început?
Ai dreptate. Cred acum, cu experiența de aproape 8 ani împreună, că dragostea vine în timp, și asta cred că se întâmplă și în cazul în care naști și în cel în care adopți. Fiecare moment din viața noastră împreună ne-a legat, de la cele de dinainte de somnul de noapte, când îi puneam videoclipuri muzicale și până la ieșirile în parc, cu câinii noștri dragi, Clint și Shlomo, care au intrat în viața mea la final de 2012 (Clint), respectiv începutul lui 2013 (Shlomo).
Am simțit cel mai mult că gata, suntem “legați”, abia în toamna lui 2014, la un an după prima noastră întâlnire. A fost un sentiment tare plăcut.
Cum ți s-a schimbat viața în acești opt ani de când ai devenit mamă?
La început am fost puțin panicată.
Pentru că viața mea s-a schimbat mai ales prin prisma faptului că, dacă până atunci singura mea grijă era să fiu acasă la timp ca să plimb câinii, acum trebuia să funcționez după un program ceva mai elaborat.
În meseria mea, ieșitul la evenimente face parte din descrierea job-ului. Erau multe evenimente până în pandemie. La unele dintre ele îl luam pe Avi cu mine (cele de după amiază), dar la unele nu puteam. Până la urmă, am reușit să găsesc un balans al ieșirilor, mai ales cele de seară.
Nu a fost ușor.
Am muncit și muncesc destul de mult în continuare, dar am norocul să fac ceea ce îmi place și să am un copil care se adaptează, cu un suflet bun, înțelept și minunat. De câte ori îl aud că vorbește cu prietenii lui (la telefon sau când se joacă online) și spune în contextul convorbirii: “…my mom does the same…” sau “…vorbeam cu mama..”, sunt tare fericită.
CAPITOLUL III: ADEVĂRUL
Cum i-ai explicat lui Avi adopția și istoria lui?
Avi știe că e adoptat. A știut din prima.
Avea trei ani și două luni când ne-am cunoscut, trei ani și patru luni când a venit acasă. Nu îi cunosc istoria. Știu doar că cea care i-a dat naștere a plecat a doua zi din spital, a semnat că îl încredințează spre adopție; că de la vârsta de cinci luni a fost crescut de asistenta maternală și când a devenit adoptabil a fost momentul în care am fost anunțată.
Cred că istoria lui a început din ziua în care ne-am întâlnit.
Nu își mai aduce aminte nimic din perioada de dinainte. Iar noi aniversăm în fiecare an și ziua lui de naștere, dar și data de 11 decembrie, ziua în care a venit ACASĂ.
Acum un an, abia ne mutasem în casă nouă. Ieșisem la plimbarea de seară cu cei trei câini ai noștri (Miami este prietena non umană a lui Avi, a intrat în viața noastră de Crăciunul 2018). Când Avi mi-a spus, din senin: “Când voi avea familia mea o să adopt și eu”. Chiar acum o săptămână, tot în timpul plimbării cu cățeii, Avi mi-a spus același lucru, fără nicio legătură cu topicul discuției noastre.
Există cărți pe care le-ai citit care te-au ajutat și inspirat pentru a fi un părinte modern mai bun?
Când am primit OK-ul pentru adopție am cumpărat vreo trei cărți “de bază” pentru părinți, și majoritatea legate de primul ajutor, în cazul unor urgențe medicale.
Fun fact e că la prima febră mare a lui Avi, cu pediatra în vacanță la ski, am sunat-o disperată pe @irina_marinescu în toiul nopții și mi-a spus ce să fac și mi-a dat numărul pediatrei ei, care locuia foarte aproape de mine. Și uite așa am învățat că trebuie să ai doi medici pediatru și un abonament serios la o clinică privată, iar restul lecțiilor de mamă le învăț în fiecare zi, la fel ca orice altă mamă.
Printre altele, învăț și că nu trebuie să mă simt vinovată că nu am multe prietene cu copii și că nu trebuie să îmi fac prietene cu copii, să fiu “ca toată lumea”. Mă bucur că Avi crește într-o diversitate socială care îl va ajuta să devină un OM.
M-aș bucura să nu mai aud expresia: “Ce noroc a avut că a fost adoptat”, pentru că adevărul este că amândoi am avut noroc în toată povestea asta: eu am avut marele noroc să îl cunosc, să îl cresc și sper că voi trăi mulți ani, să îl știu mereu că e bine și ferit de toate relele. Acum vorbesc ca mama evreică poloneză, dar nu ai idee câte griji îmi fac deja pentru când va crește.
