Pe Dana de la Travelista.ro am identificat-o în lumea online cam de când și-a făcut apariția sub acest pseudonim, la început de pandemie. Și era imposibil să fie altfel. O mămică dinamică, plină de culoare, mereu pe drumurile lumii, alături de familia ei, cu soluții la îndemână să descopere minunile din jur, indiferent în ce etapă mai mult sau mai puțin fericită se găseau ele.
Sunt numeroase motive pentru care o urmăresc și o apreciez pe Dana, dincolo de destinațiile absolut splendide pe care le împărtășește – deschiderea ei către oameni și experiențe, autenticitate, transparență, ajutor dezinteresat, lipsa totală de sugar-coating pentru a da bine la public.
Drept să spun, Travelista este de departe cea mai autentică figură publică pe nișa de travel pe care o urmăresc. Și sunt onorată că a acceptat să povestească cu mine vrute și nevrute pe care apoi să le împărtășesc cu voi.
Swit Rocs: Bună, Dana. Sunt așa entuziasmată de discuția asta cu tine, parcă nici prima dată când ți-am scris și mi-ai răspuns cu atâta răbdare și detalii la tot ce doream să aflu nu am fost așa emoționată. Eu te urmăresc și te citesc de ceva ani, cu drag și bucurie dar, poate, unii dintre cititorii Curatoralist nu o fac. Cum ai descrie în cele mai simple cuvinte ce sau cine este Travelista?
Travelista: Travelista.ro, site-ul și paginile de Facebook și Instagram au apărut la începutul pandemiei, din dorința de a umple cumva constructiv timpul liber pe care îl aveam deodată în care nu puteam călători. Însă, altfel, noi călătorim dintotdeauna. Eu chiar călătoresc de când mă știu. De foarte foarte mică, ai mei au lucrat în afara țării și în fiecare vară mergeam la ei. Apoi, de cum am început să fiu ceva mai independentă, în perioada liceului, puneam bani deoparte să pot merge în taberele care se organizau prin anii 90, în Italia. Și, la fel și acasă, căutam să văd și să vizitez câte ceva nou mereu. Un istoric similar are și soțul meu, care călătorise mult cu tatăl său în aceeași perioadă. Altfel, Travelista suntem noi doi, alături de Ema și Lucas, cei doi copii ai noștri.
Așadar tu și soțul tău erați deja pasionați de călătorii când v-ați cunoscut.
Da, ne-am cunoscut în facultate și a fost din start o înțelegere tacită în ale călătoritului, ne-am pus pe drum rapid și timp de 108 țări nu ne-am oprit. În primă fază el a plecat cu job-ul în Germania, eu l-am urmat și fiecare ușă deschisă spre călătorit a deschis alta și tot așa.
Îmi amintesc la început că situația financiară nu ne permitea să facem prea multe, astfel că prânzul nostru consta într-un cornet cu cartofi prăjiți cu ketchup și maioneză care costa o marcă și pe care îl împărțeam, ca să punem bani deoparte să putem vizita câte ceva în week-end.
Și era foarte plăcut. Și cornetul de cartofi, și efortul pe care îl făceam pentru a putea călători și răsplata lui.
7 continente, 108 țări în 2 și 64 alături de cei mici. Ce e diferit în 4? Ce e mai bine, sau ce e mai puțin bine?
În 4 totul este mai dinamic. În 2, suntem mai leneși, concediile sunt mai mult de relaxare decât de explorare. Ne întindem mai mult la un pahar de vin, poate ne trezim mai târziu. Cu copiii e imposibil, ei sunt în acțiune tot timpul iar noi trebuie să ținem pasul. Deși diferența de vârstă între ei este de 4 ani (Ema are 8, iar Lucas 12), stilul de călătorit, energia, pasiunea pentru orice loc cu apă, toate astea sunt similare la amândoi.
Un alt aspect este acela că evităm să îi luăm cu noi în locurile cu risc de malarie, în zone foarte periculoase sau acolo unde consider că activitățile sunt peste nivelul lor de acceptare, unde s-ar plictisi sau nu s-ar simți confortabil.
Uite, spre exemplu, acum am fost în Antarctica fără ei. În anumite locuri ar fi fost ok, în altele nu și preferăm să nu ne asumăm astfel de riscuri. Dacă sunt locuri în care am fost în 2 și își vor dori și ei, vom reveni împreună. Sau vor merge ei cu prietenii lor când vor fi mari. Ocazii sunt. Altfel, nu vânăm zone kids-friendly sau resorturi all-inclusive. Copiii sunt foarte maleabili.
Totuși, care e diferența de logistică în 2 față de 4? Multe cupluri renunță să mai călătorească atunci când apar copiii. Voi nu ați făcut-o. Cât de complicat e în 4, care sunt provocările?
Ah, dar nu este complicat deloc cu ei, nici nu m-am gândit când ai pus întrebarea că în direcția asta mergi. Nu e nimic complicat. E mai scump, aia da. Plus că sunt amândoi copiii foarte acvatici, astfel că oriunde mergem căutăm hotel cu piscină, lux de care altfel în 2 ne lipsim foarte bine. În afară de asta, ne organizăm la fel, ne bucurăm la fel.
Vacanțele cu copiii nu au de ce să fie dificile sau complicate dacă le faci educația asta de mici. Iar eu am călătorit cu ei la purtător până la 9 luni de sarcină și am reînceput de când fiecare avea 2-3 luni.
Cum se simt copiii când plănuiți o nouă vacanță, sunt momente în care nu au chef sau, din contră, se întristează când plecați doar în 2? Care e dinamica procesului ăsta pentru ei?
Acesta e un alt obicei pe care l-am imprimat de când erau mici. Sunt obișnuiți cu faptul că uneori mami și tati pleacă și fără ei. Asta nu se întâmplă foarte des și nici pe perioade lungi. Excepție a fost Antarctica, unde am petrecut o lună la finalul anului trecut. Asta, într-adevăr, i-a întristat, ne-au spus de câteva ori că în anumite locuri le-ar fi plăcut și suntem și noi siguri de asta, dar riscurile erau prea mari. De fiecare dată când plecăm așa, căutăm să compensăm la întoarcere, așa că imediat ce am revenit, am plecat cu ei la zăpadă, în Elveția.
La polul opus, nu pot spune că i-am auzit vreodată zicând că nu au chef de o vacanță, sunt încântați de fiecare dată când plecăm undeva, atâta doar că uneori li se face dor de pisica de acasă, dar compensează cu o bălăceală în piscină.
Se implică și ei în alegerea destinațiilor?
Ne întreabă adesea unde urmează să mergem, ne spun ce și-ar dori. Îi întrebăm mereu dacă își doresc mare sau munte sau ce activități le-a plăcea. Răspunsul este invariabil mare. Ne uităm împreună la fotografii, la opțiunile de cazare, unde ei verifică dimensiunea pisicinelor, povestim, ne imaginăm.
E un proces de familie, chiar dacă decizia finală este la noi 2. Acum, spre exemplu, de câteva luni ne înnebunesc cu dorința de a reveni la Disneyland așa că în iunie vom merge cu ei, din nou, pentru 2 zile. Nu știu dacă fascinația asta va pieri odată cu vârsta, dar acum cât încă îi face fericiți vreau să profite. Eu am fost prima dată la Disneyland în 1992, chiar la inaugurarea parcului. Nu pot descrie emoția și fericirea pe care le-am simțit, așa că îi înțeleg.
Am văzut în mai toate fotografiile că Ema poartă după ea un iepuraș. Care e povestea lui?
Ah, iepurașul Pupa, da. A fost alături de ea în toate călătoriile! Nu demult m-a rugat să caut în arhivele World Book of Records să văd care este cel mai plimbat animăluț de pluș și am găsit un ursuleț, care avea la activ vreo 35 de țări. Deci mai puține decât Pupa. Oricum, pentru mine e un stres maxim iepurașul ăla, să nu se piardă cumva, uneori simt că am mai mare grijă de el, decât de copii. Mă gândesc tot mai serios să cos pe el un tag cu GPS, nici nu pot imagina drama pierderii lui pentru Ema și, implicit, pentru liniștea familiei noastre. Timp de câteva călătorii, a plimbat și Lucas cu el o maimuțică, dar a abandonat mai repede.
Sunt numeroase motive pentru care te apreciez. Unul dintre ele este acela că ești cea mai autentică persoană dintre cele pe care le urmăresc și care mă inspiră. Spun asta pentru că nimic din ce faceți voi nu mi se pare studiat sau cu scop mercantil. Văd o naturalețe și o viața extraordinară în voi. Văd simplitate și bucurie din lucruri mici.
Voi cum reușiți să rămâneți atât de autentici, fără să vă folosiți de artificii dintr-astea de tip „wow, extraordinar, minunat, fabulos, haideți cu noi” etc.?
Probabil are legătură cu faptul că noi suntem la fel de entuziasmați să descoperim un muzeu din Ploiești, precum suntem să descoperim Australia.
Orice lucru nou ne entuziasmează și ne stimulează curiozitatea și chiar și atunci când revenim într-un loc, căutăm să îl redescoperim în altă manieră.
Sigur că atunci când mergi într-un loc exotic experimentezi o grămadă de alți stimuli, dar toate destinațiile noastre sunt legate de aceeași curiozitate și plăcere a decoperirii. Nu ne place show-ul gratuit, ne distrăm de fiecare dată când vedem postări de tipul „Elveția României/ hai cu noi să descoperi raiul pe pământ/ nu o să îți vină să crezi ce loc unic am descoperit/ wow, pariez că habar nu aveai de locul ăsta” etc., deci nu suntem tentați să cădem și noi în penibil.
Plus de asta, ne finanțăm singuri călătoriile, călătorim pentru noi și pentru familia noastră, dar împărtășim cu bucurie și răspundem la întrebări cu plăcere, deci nu avem nevoie de artificii în jurul nostru, deoarece nu urmărim nimic.
Chiar am observat că stilul vostru de viață este la fel de dinamic și când sunteți acasă, mereu vizitați ceva, mă tot întreb unde le mai găsiți.
Păi uite și în lockdown, stăteam și noi ca restul lumii în casă, plictisiți, neputincioși. Eram la Breaza. Așa că încă din primele zile am început să sap prin arhivele internautice ale Prahovei și am găsit o listă neașteptat de mare de monumente istorice de categorie B, case private, deci, nu muzee, cu arhitectură aparte și o istorie faină. Așa că în plimbarea zilnică care ne era permisă de circumstanțe mergeam la câte o astfel de casă. După ce le-am epuizat, am citit despre un băiat care a marcat o serie de trasee turistice pe dealurile din Breaza. Le-am luat și pe acelea la picior.
Așa procedăm și în restul timpului. Ai întotdeauna alternativa de a explora, de a descoperi sau de a sta cu o pungă de popcorn pe canapea în fața televizorului.
Eu nu îi înțeleg pe oamenii care fac eforturi substanțiale de a vedea diverse colțuri ale lumii, dar ce au acasă ignoră. Stai de o viață în București, dar nu ai văzut muzeele, palatele, nu ai trăit experiențele de acasă.
Eu cred că pentru a înțelege și aprecia cu adevărat ce e departe, trebuie mai întâi să fii familiarizat cu ce ai aproape. Așa că noi nu ratăm nicio ocazie să mai descoperim câte ceva interesant prin București.
Mesajul pe care îl primesc eu din mai tot ce scrii tu este „dacă vrei să călătorești, călătorește!”. Cu copii, fără, cu job, fără, cu soț, cu iubit, singur, călătorește dacă asta îi dorești. Dacă am perceput corect mesajul, spune-mi te rog de unde poate începe cineva care chiar nu știe cum să se urnească?
Startul oricărei astfel de experiențe curiozitatea. Să fii curios de orice. De orice e departe, dar și de ce se află lângă tine. Curiozitatea te menține tânăr. Și te stârnește să descoperi lumea. Altfel, de găsit scuze, este ușor în absolut orice domeniu. Găsim cu ușurință scuze pentru activități mult mai banale și la îndemână, apăi pentru călătorit. Partea financiară poate fi un impediment, cu siguranță, dar tot se pot găsi alternative și cu un buget extrem de mic. Te poți organiza pe cont propriu, nu este nevoie să apelezi la o agenție care să se ocupe de proces, poți căuta cazări de buget și călători în extra sezon, când toate sunt mai ieftine.
Dacă ar fi să faci o recomandare, una singură, familiilor care doresc să călătorească cu copiii, care ar fi aceea?
Cu siguranță să înceapă de când copiii sunt foarte mici, 2-3 luni. Este perioada ideală, copilul nu are autonomie, stă în bula lui, nu plătești loc extra în avion și nici la cazare. Mulți invocă faptul că la vârsta aceea copilul nu își amintește nimic din ce vede, deci ce sens are. El nu, dar tu da. Și creezi experiențe alături de el, îi oferi deja educația călătoritului.
Plus de asta, copiii au nevoie de rutină. Dar rutina poate fi aceea a călătoriilor, nu a jocurilor pe calculator. Copiii pe care îi vedem urlând prin avioane și aeroporturi la 3-4 ani nu sunt, cu siguranță, copii care au primit educația asta de timpuriu.
E mai dificil să gestionezi asta dacă alegi să începi atât de târziu. La un an jumătate, copiii noștri ne urmau liniștiți prin aeroport, știau toți pașii de urmat, aveau răbdare la security check, se opreau la controlul de pașapoarte, lucrurile le erau naturale încă de atunci. Dacă am putea schimba ceva, am călători mai mult înainte ca cei mici să înceapă școala. Am fi profitat mult mai mult de perioada aceea.
Sunt curioasă, ce își doresc să se facă atunci când vor fi mari niște copii care călătoresc atât? Astea clasice cu medic și balerină nu cred că se mai potrivesc contextului în care sunt crescuți.
O să râzi dar da, ba da. Lucas își dorește să devină medic veterinar iar Ema balerină. Face balet de 5 ani și este total fascinată de asta. Chiar acum, după ce finalizăm noi discuția, voi merge să o duc la balet. Deci stilul de viață nu pare să influențeze defel dorințele clasice ale celor mici.
Bănuiesc că se imaginează călătorind cel puțin la fel de mult.
Da, așa cred și eu. Oricum, ne anunță periodic de faptul că ne vor lăsa cu copiii lor ca ei să poată călători în tihnă. Deci se învârte roata.
Știu că înainte de pandemie aveați un fel de rezoluție pe fiecare an și vă alegeați destinațiile în funcție de asta. Ce s-a schimbat acum? Cum alegeți destinațiile?
Da, așa este. În fiecare an aveam o rezoluție pe baza căreia organizam mare parte dintre călătorii. În 2014 am avut 12 țări în 12 luni, în 2014 au fost 4 roadtrips în 4, în 2018 am fost prin vecinii României, în 2019 pe insule…
Apoi a venit pandemia și tot ce am planificat a fost dat peste cap, așa că am călătorit de azi pe mâine, cum s-a putut și tot a fost bine și așa, am văzut mai multe decât am sperat. De anul acesta am reluat rezoluțiile.
În 2023 ne dorim să facem câte o călătorie pe fiecare dintre cele 7 continente. Am început cu Antarctica, unde eram pe 2 ianuarie, avem plănuite deja 2 călătorii în Asia și una în Australia. Și va fi timp și pentru celelalte 4 continente, cu siguranță!
Sună minunat! De abia aștept să vă urmăresc aventurile! Acum pe final, deoarece nouă ne plac topurile, îți propun să facem câteva, pe baza experiențelor voastre:
Top 3 locuri preferate din lume
Insulele Azore pentru liniște, peisaje, libertate și mâncare delicioasă.
Apoi Antarctica, pentru că este foarte diferită și
America Centrală, cu precădere El Salvador și Guatemala.
Top 3 locuri preferate ale copiilor – aici e mai simplu: Disneyland și tot ce e cu apă: piscină, mare, cascadă, râu, ciubăr, ocean.
Top 3 locuri deosebite pentru o vacanță de buget pentru familii – Antalya (dar nu la resorturi all inclusive), e o destinație ieftină și cu foarte multe opțiuni de petrecere a timpului liber, orice zonă a Italiei și Cipru. Plus că toate sunt foarte ok și în extra-sezon, când prețurile sunt și mai mici. O recomandare este să urmăriți zborurile nou introduse de Wizzair și să le achiziționați imediat ce apar. Cu ușurință veți putea găsi bilete la 50-100 RON dus-întors.
Top 3 experiențe unice pe care le-ați trăit
O plimbare cu caiacul în Namibia, înconjurați de sute și mii de foci care săreau în jurul nostru; au acolo cea mai mare colonie de foci din lume, micuțe, prietenoase, jucăușe.
Apoi experiența de a surprinde un vulcan exact în momentul în care a erupt, s-a întâmplat acum 2 ani în Islanda și a fost fabulos, eram la vreo jumătate de kilometru de crater, se simțea căldura lavei iar emoția a fost de nedescris!
Și a treia experiență (deși mi-e foarte foarte greu să aleg doar 3) ar fi noaptea în care am dormit la cort în Antarctica.
Călătoriile nu sunt pentru oameni bogați, sunt pentru ca oamenii să se îmbogățească.
Am auzit asta undeva, cândva, într-o formă similară și o simt de fiecare dată când citesc o postare sau un articol despre aventurile Danei și ale familiei Travelista, și asta datorită felului în care reușește să transmită din bogăția ei și celor care nu o cunosc neapărat, dar o urmăresc și o admiră. Îți mulțumim pentru viața plină de călătorie și curiozitate pe care ne-o oferi, Dana!